In 1966, Steve Upton (baterie), Martin Turner (bas / voce) și Glenn Turner (chitară), formau un grup numit Empty Vessels. La scurt timp, Turner va pleca din cadrul trupei, fiind înlocuit de David Alan Turner si Andy Powell. La insistențele managerului lor, își vor schimba denumirea în Wishbone Ash și vor începe să compună, iar mai apoi să și să concerteze în puburile londoneze.
Mixul de soul blues al lui Powell, cu riffurile lui Turner și linia de bas extrem de melodică, balansând mereu între zona ritmică și cea de armonie, dar și aranjamentele ritmice ale lui Upton, cu o largă inspirație din jazzul anilor 60, au creat cocktailul perfect pentru o trupă aflată la început de drum pe scena rockului britanic. Evident că aceste talente cu o doză de improvizație senzațională nu puteau rămâne foarte mult timp în umbră, așa că începând cu 1969, vor deschide o serie de concerte Deep Purple, din care nu vor lipsi câteva jam sessions cu dialoguri între Blackmore și Powell, sau între Paice și Upton. Contractul cu Decca a venit ca o urmare firească a unor prestații excelente, iar albumul de debut din 1970, Wishbone Ash a fost o formalitate.
Pilgrimage din 1971, avea să se îndepărteze puțin (nu de tot) de rădăcinile blues ale lui Powell, mergând spre zona de jazz / rock, cu aranjamente apropiate de art progresivul specific perioadei și anunțând capodopera Argus apărut în 1972.
Un album icon, cât o discografie și un act creativ care va fixa (cel puțin în eșalonul secund al progului) numele de Wishbone Ash; după părerea mea, este unul dintre cele mai reușite albume all time de art prog, punând în egală măsură și bazele unui nou subgen, heavy prog. Precedat de un turneu din care va rezulta înregistrarea Wishbone Four în 1973 și de Live Dates in 1974, trupa va concerta asiduu, lăsând în plan secund realizarea unui album de studio; acest lucru se întâmplă în 1975 cu There’s The Rub. Desele schimbări de componență, la fel ca și noile influențe din zona rockului, au condus la o diluare a stilului de prog după acest album de studio, doar New England (1976) și Blue Horizon (2014), reușind să mai puncteze la capitolul originalitate. Deși într-o formulă mult diluată, trupa mai compune și în prezent și chiar concertează în cadrul unor festivaluri de rock și prog consacrate.
Cu o discografie întinsă pe o durata de 40 de ani, această trupă este una dintre cele mai longevive din istoria rockului, însă drumul ei a fost mai mereu unul de companion, decât unul de mare amfitrion. Astăzi propun să-i readucem în atenție, pentru că rolul lor în lumea rock-ului de ieri și de astăzi este unul cu adevărat important.
Și iată și un exemplu: în repetate rânduri, Bruce Dickinson și Steve Harris, au afirmat că una dintre principalele lor influențe a fost Wishbone Ash. Iar ca să vedem dacă au avut dreptate, v-aș propune un exercițiu : rulați Argus – este un album must have așa că nu o să vă pierdeți vremea cu el, însă analizați puțin piesa Throw Down The Sword. Sună familiar?! Incercați apoi Afraid To Shoot Strangers. Acum încercuiți cu albastru asemănările dintre cele două.
Istoria are harul de a se repeta; istoria muzicii are darul de a înnoda ițele unor influențe, cu noile talente și a ne lăsa pe mai departe opere noi. Iar noi nu trebuie să uităm asta.
Dig deep, dig harder, dig responsibly!
Comentarii recente