Cum ai putea să termini o zi de marți, dacă nu cu emoții.
Locație: /Form Space – buric de târg provincial aflat pe val de ascensiune economică, numai bună de luat la ochi și la invidie. Ora – 8 seara, adică decent pentru orice eveniment – nu poți spune neapărat că erai deja în pijamale și ți-a fost lene să te dai jos din pat, să-ți iei tricoul de duminică și să vii la un concert. Poate ai putea invoca veșnica pomenire, cum că nu ai știut… și aici mai că ți-aș da dreptate, doar dacă nu ești vreun fan înrăit, care să adoarmă seara pe vocalizele lui Einar. Pentru a nu știu câta oară, se pare că marketingul a uitat două lucruri elementare.
Unu: orașul e un loc fizic, în care oamenii se plimbă și în care aleg anumite evenimente și după afișele prezente. Oricât de mult ai încerca să promovezi online un eveniment, tot partea de offline e cea mai prezentă, mai ales pentru generațiile 40+. Fă, domnule, niște afișe, “spune-mi o poveste, smulge-mi o lacrimă… Fii profesionist ce dracu!“
Și doi: dacă vrei să ai lume cu casa închisă, într-un ditai centrul universitar, eu zic, nu dau cu parul, că în ultimele 48 de ore, dacă vezi că ai vândut doar jumătate din numărul de bilete, ai putea să faci un pustiu de bine și să le pui la un preț care poate fi atractiv și pentru un student. Da, am fost și student și știu cât înseamnă 50 de lei. Poate așa însă vei obține un public nu 100% avizat, nu 100% cunoscător, dar vei construi în timp o comunitate, legată și niște instincte, care să caute spațiul cu pricina pentru genul ăsta de manifestări. Din ce am aflat, minunea cu scăderea prețului de intrare s-a întâmplat cu niște ore înainte de concert, aș zice însă că e puțin târziu…
Și cam ăsta e singurul reproș pentru seara de marți, 18.
Capitolul 1: La început a fost … chinuitor.
De Leprous am auzit prima dată acum aproximativ 3 ani. Mi-au fost prezentați ca o trupă uriașă, care deja impune trenduri, deși sunt suspect de tineri. M-am pus pe ascultat (fără metodă pe vremea aia) și am început cu ce l-a dus capul pe Sfântu Youtube, adică, Congregation. După 30 de minute, nu știam de ce mă ia cu înțepături la sinapse și cu chef de țigară. I-am lăsat acolo, neimpresionat și inert la orice ar fi putut fi OK la prima audiție.
A doua încercare, la un an distanță, cu Coal. Senzație de amar și chinuitor. Ba am început să cred că sunt și defect, de vreme ce multe nume cu greutate “refuză să intre”. Și iarăși pauză. Până cu vreo 2 luni înainte de Artmania 2018, când, după ce mă uit pe afiș, am văzut iar Leprous. Album nou, festival cu nume mari, eu încă tot neîmpăcat cu trupa asta.
Capitolul 2: Și ușa se deschide…
Cum se întâmplă la trupele speciale, doar că nu am luat berbecul, ci taurul de coarne. Mi-am luat ultimul lor material în blind și i-am dat drumul acasă pe boxe, singur, doar eu cu ei. Malina a fost ca un pumn în stomac, urmat de cea mai tandră îmbrățișare. Am înțeles atunci cât de mare era prostia pe care urma să o fac. L-am ascultat zile întregi, până când am simțit că face parte din mine, și orice ar veni după el, nu va mai putea să facă nimic pentru a-l scoate de-acolo. Ce a urmat la Sibiu în vară nu a fost decât confirmarea supremă a faptului că această trupă, oricât de ofertantă ar fi pe albumele de studio, strălucește live într-un mod în care doar marile nume o fac.
Impresia puternică lăsată de acel concert, urmat în toamnă și de următorul, în /Form Space, cu Malina cântat aproape integral, dar și studiul întregii lor discografii, au ridicat trupa acolo unde îi era de fapt locul. Un loc căruia nu aș ști încă să îi dau un nume, dar aș ști să-l localizez cu precizie. Anul trecut a venit cu noul album Pitfalls, la care părerile au fost împărțite, chiar și în cadrul fanilor înrăiți. Unii l-au văzut ca pe un act de curaj senzațional și o continuare naturală a precedentului material, având în vedere salturile făcute de la un album la altul. Alții au fost însă dezamăgiți de latura prea pop. Nu de alta, da’ au mai văzut și la alte nume cu greutate genul ăsta de atitudine. Pe mine unul, m-a prins undeva la mijloc. Partea cu pop-ul e încă o nucă greu de spart pentru mine, și aici nu intenționez să îmi fac vreodată curaj să merg mai departe cu înțelegerea. Piesele grele de pe album, însă, contrabalansează puternic sentimentul de “ne-am săturat, vrem să evoluăm în altă direcție”. Mai mult, piesele lirice, chiar dacă au tentă pop, posedă niște linii foarte fine și tușe pe care nu ai putea să le încadrezi în mainstream, oricât de lejere ar fi.
Capitolul 3: Eliberarea
Cam așa m-a găsit seara de ieri, cu un amestec de sentimente care-și așteptau într-un fel confirmarea. Am ajuns exact la timp cât să prind și trupele din deschidere. De la prima piesă Maraton, pentru mine personal, show-ul ăsta a avut o singură direcție: pe drumul înspre desăvârșit. Deși îi ascultasem puțin pe YouTube, prima formație norvegiană a serii nu mă prinsese. Aseară am avut însă pe alocuri senzația că ascult niște materiale unreleased de pe Billateral. Singurele diferențe: tonalitatea vocii, una foarte bună de altfel, și anumite motive orientale. O trupă care are dinamică, atitudine, talent și pare că are și ceva de spus. Îi lipsește clar experiența de scenă și s-a văzut asta și din volumul pe voce, ușor mai în spate decat restul instrumentelor, probabil din rațiuni de siguranță. Dar faptul că sunt în turneu cu o trupă de calibrul Leprous nu poate fi decât de bun augur pentru ei. Aș mai puncta un singur element: mi-aș dori de la ei și un upgrade de cinele. Secția ritmică a fost senzațională, iar apetitul pentru cinele al tobarului, a creat uneori senzația de prea mult, din cauza sunetului “spart” al acestora.
Klone nu ascultasem deloc (da, această scăpare e în curs de remediere și sunt conștient că mai am destule). M-a surprins cât de rapid au rezolvat setup-ul de scenă. Apoi, cu un registru din altă sferă decât celelalte două ansambluri vocal-instrumentale, ne-au lăsat pe toți cei prezenți mască. Atmosfera mi-a amintit, prin anumite tușe, de Alcest, fără a exista o similitudine muzicală evidentă între cele două formații. Registrul lor a fost cu atât mai surprinzător, pentru că rar am întâlnit o trupă franceză cu versuri în engleză. Nu am știut acest lucru dinainte, am venit și aici cu temele nefăcute, lucru pe care nu îl regret – recunosc că îmi place să fiu surprins. Vocalul lor a fost evident în altă ligă, simțiundu-se că e un pic alpha leader în cadrul trupei, însă pe mine m-a mângâiat teribil basul: un ton care să-l facă ușor recognoscibil, cu o linie care a balansat frumos între ritmic și armonie, ferm, a reușit cumva să devină port-drapelul programului lor. Mi-a plăcut foarte mult variația pieselor cântate, aici aș zice că s-a văzut experiența lor de scenă, publicul fiind ținut permanent aproape de ei și încălzit pentru zona de final. O singură mică problemă tehnică a uneia dintre chitări, remediată la timp, a părut că aduce un pic de îngrijorare pe scenă, însă și aici testul a fost unul trecut cu brio. Pentru ei aș zice doar atât: departe de a fi vreo clonă, merită aprofundați și studiați mai îndeaproape. Un câștig categoric și o surpriză plăcută a programului oferit pentru toți cei prezenți.
Astfel, fără să ne dăm seama, am ajuns și la momentul principal al serii. Au deschis cu Below, urmată de I lose hope. Einar a avut primele replici dintre piese, aș zice că la fel de fine ca liniile lui vocale. Am remarcat o ușoară autoironie (“During this song, I thought about what to say after. And, as you can see, I managed to talk for 2 minutes and say nothing , so I’d better sing”). După Stuck, un mic moment de strălucire: s-a improvizat rapid un poll cu părerile celor prezenți despre albumele Leprous. Nu știu care a fost reacția așteptată, dar cu siguranță la Cluj s-a văzut că cei mai mulți dintre cei prezenți consideră că Pitfalls e un regres, mai ales comparativ cu reacția la Malina. Iar The Flood și From The Flame au lămurit pe deplin aceasta dilemă. Pentru mine personal, primele 2 piese au fost ca niște tune-uri de acord fin pentru ce urmează, iar odată intrați în stare și atmosferă, programul lor nu a lăsat nimănui senzația de “știți … e în program … trebuie să o facem și pe asta”. Inteligent plasate între elementele lirice ale ultimului album, piesele de pe Malina au condimentat atmosfera și i-au dat strălucirea de care un show ca acesta avea nevoie.
Dacă înainte de concert aveam emoții, gândindu-mă cum ar putea vreun playlist să îl bată pe cel din turneul precedent, uite că aseară am primit și răspunsul la această întrebare. Inteligent, lăsând spațiu atât pentru liniile calde șo expresive ale vocii, cât și pentru elementele de percuție extrem de fine de pe Pitfalls. Personal, am perceput întreaga atmosferă ca pe un gest intim, creat de trupă și crescut de public, în care fiecare parte a plusat, puțin câte puțin, pentru ca în final noi cei prezenți să simțim magia. La final, atmosfera caldă cred că le-a risipit și lor orice emoție, întărind ideea că, aici la Cluj, vor fi oricând bine primiți și iubiți. Însă, dincolo de orice altceva care ar putea fi hiperbolizat, dincolo de atmosferă, interpretare sau program, țin să mai fac o precizare. Nimic din magia de aseară nu ar fi fost posibilă dacă, în spatele pupitrului de sunet, nu ar fi fost o persoana competentă, care să înțeleagă că o trupă ca Leprous, capabilă de foarte multe subtilități, are nevoie și de sunetul absolut perfect, pentru a putea picta toate acele note. De departe cel mai bun sunet indoor din Cluj, de când tot particip la concerte. Se pare că am fost 4 oameni care au apreciat la final efortul sunetistului și i-am mulțumit personal. Acesta a părut surprins și impresionat, mai ales că toți cei prezenți au avut curiozități legate de setup, iar el ne-a mulțumit, oferindu-ne setlistul printat, cu adnotări olografe.
Cei prezenți înclin să cred că au plecat acasă cu amintirea extrem de plăcută a unui eveniment de clasă, mai plini și mai energizați, și poate mai nerăbdători să-i mai vadă o dată în vară. Eu m-am trezit dimineața ca dintr-un vis frumos, încercând să pun pe hârtie niște impresii la cald și fredonând ceva dintr-un alt registru:
“You speak to me in colours … that I can really understand”
F. Ribeiro – Moonspell – Alma Mater
Mi-am dat seama ca subconștientul meu este mai inteligent decât mine, iar asta e marea concluzie a relației mele cu Leprous.
Comentarii recente