Acest text l-am publicat la scurt timp după lansarea albumului When We Are Death. Hexvessel publica această bijuterie pe 29 ianuarie 2016. Nu e tocmai prog, însă vreau ca revitalizez cumva acest text. De aceea, nu am schimbat nici măcar o virgulă în structura lui.
Încă de la cincisprezece ani, cînd principala mea sursă de muzică metalică o reprezenta emisiunea realizată de Lenți Chiriac la Radio România Tineret (Radio 3), am apreciat importanța pe care o avea Scandinavia în drumul neostenit al sonorităților rock. În acea perioadă m-am lovit de cîteva trupe pe care le port și astăzi cu mine: Nightwish, Lake of Tears, Therion, In Flames, Amorphis, Apocalyptica, Sonata Arctica, Stratovarius, Children of Bodom, Norther, HammerFall, Opeth, Burzum, Enslaved, Silentium.
Mulți ani nu am părăsit pattern-ul metal și nici nu am simițit nevoia de a o face. Am neglijat cu bună știință celelalte scene nordice, scena de jazz sau scena de rock nemetalic. De departe, Finlanda a fost țara care m-a fascinat cel mai mult prin multitudinea de subgenuri pe care aceștia le experimentează sub umbrela metal (de la power-metal, la death-metal melodic și până la gothic metal cu variante mai mult sau mai puțin progresive).
Privite de la distanță, celelalte două scene (norvegiană și suedeză) păreau mult mai onogene prin optica liceanului de acum cincisprezece ani. Etichetele pe care le aplicam celor două țări în materie de muzică metalică erau cu siguranță zonele alea ciudate de black-metal și death-metal. Era clar o abordare îngustă și nedocumentată, pe care, din fericire în acea vreme, nu am împărtășit-o cu alți oameni pasionați de fenomen.
De abia mai tîrziu (după 2010), am aflat că există sau au existat în această regiune a Europei și muzicieni precum pianistul suedez Jan Johansson (celebru în special pentru Jazz på svenska din 1967), trupe precum Madrugada din Norvegia (rock alternativ cu influențe din zona muzicii industriale), dar și grupul despre care vă voi vorbi azi, Hexvesssel din Tampere, Finlanda, grup ce abordează un stil cu totul și totul special: Psychedelic Forest Folk. Cel puțin, cu asta se laudă Mat McNerney și colegii săi pe pagina oficială de Facebook. Nu vom spune nimic despre Jean Sibelius sau despre Edvard Grieg, cel puțin nu astăzi.
Semnul întrebării
După ce iei prima dată contact cu muzica grupului Hexvessel, în mod natural apar cîteva întrebări de bun simț. Sîntem din nou în 1967 și Velvet Underground este în plină ascensiune? Chelsea Hotel ar putea să aibă un corespondent în pădurile din Finlanda în anul de grație 2017? Se mai poate scrie astăzi muzică de calitate folosind versuri inspirate de natură și de comuniunea omului cu aceasta? Cum se face trecerea de la black metal extrem la rock psihedelic prin bucăți de puzzle post-punk? Această ultimă întrebare este practic rezumatul parcursului din ultimii douăzeci de ani al solistului Mat McNerney, un britanic obișnuit cu viața din ținuturile nordice (Olanda, Norvegia și acum Finlanda).
Totuși să revenim la întrebările existențiale. Se poate reinventa sau măcar revizita spiritul Woodstock în zilele noastre? Pot fi clapele lui Ray Manzarek (The Doors) cool și în era în care Facebook sau Instagram dictează ritmul, iar muzica generată de calculator ucide orice formă de bucurie sau trăire firească? Cine merită mai mult să primească titulatura de Pink Floyd al Nordului: Hexvessel sau islandezii de la Sólstafir, al căror LP va ieși pe piața în luna mai?
Nu dețin răspunsurile la aproape niciuna dintre aceste întrebări și nici nu intenționez să le caut. Această plutire aproape ireală pe care o produce muzica finlandezilor de la Hexveseel este pauza de țigară de care cu toții avem nevoie din cînd sau, dacă vreți, este sfîrșitul de săptămână prelungit în care nu setăm nicio alarmă la ceasul deșteptător sau la telefonul mobil. Totuși, pentru a da o dimensiune reală a parcursului Hexvessel din 2009 și pînă în 2017, vom spune că cei șapte menestreli din Tampere & Helsinki (Mat McNerney – voce & chitară, Jukka Rämänen – tobe, Simo Kuosmanen – chitară principală, Niini Rossi -chitară bas, Tuuli Jartti – vioară & voce, Jaakko Niemelä – clape și Marja Konttinen – percuție) au lansat pînă în prezent trei albume de studio Dawnbearer în 2011, No Holier Temple în 2012 și When We Are Death în 2016., dar și un EP în 2013, intitulat Iron Marsh. Dar să vorbim de cel mai recent material discografic, apărut în 2016 la Century Media.
When We Are Death (2016)
Albumul demarează în forță cu piesa Transparent Eyeball: o adevărată furtună, o întreagă suită de fluxuri și refluxuri muzicale, un întreg oraș reconstituit de la zero după trecerea unui tsunami. Încă de la început, natura joacă rolul ochiului transparent, neimplicat, ochi ce urmărește din umbră parcursul Hexvessel. Earth Over Us poate funcționa și ca un omagiu adus formației norvegiene de rock alternative Madrugada. Versurile sînt foarte puternice în acest cîntec, natura intrându-și pe deplin în rol: Open up the larch wood, spruce wood door/and let the stars spill on the forest floor.
Urmează Cosmic Truth, bijuteria acestui material conceptual, despre care nu are sens să vorbim prea multe. Trebuie doar ascultă de foarte multe ori pe repeat. Voi spune doar atît: David Gilmour are iarăși 30 de ani, iar corporațiile nu au ajuns încă să conducă lumea. Și, în mod ciudat, nu sîntem în 1976 Versurile lucrează și ele cu o dinamică nordică, cu o dinamică pinkfloydiană: the banished walks to mirror blue/carry the wheals full song/you sat quietly by my side/as the camp fires to die. When I Am Dead rămîne cea mai psihedelică piesă a acestui material.
E acel moment de grație în care Velvet Underground, Patti Smith și The Doors își dau întîlnire în salonul Flipper/Pinball și de aici se pierde orice formă de control. Mirror Boy înseamnă primul moment de luciditate, prima cădere în abis, tăcerea, dualitatea, teama, conștientizarea morții. De altfel, cuvîntul death sau cuvinte din familia sau cîmpul lexical al acestuia apar în fiecare dintre cele zece melodii incluse pe disc.Mirror Boy amintește și de demersul britanicilor de la Anathema de la sfîrșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 (Alternative 4, Judgement, A Fine Day To Exist). Revenirea la sunetul psihedelic se face imediat cu melodia Drugged Up On The Universe.
Forța naturii devine din ce în ce mai mare cu cît ne apropiem de finalul audiției. Pe lîngă dimensiuneal pur artistică, Hexvessel au dorit să atragă atenția și asupra pericolului încălzirii globale, dar și a spațiului din ce în ce mai restrîns de care beneficiază deopotrivă oameni și animale. De aceea, vinilul include pe coperta sa și un citat din poetul american Ralph Waldo Emerson: The creation of a thousand forests is in one acorn. Teeth Of The Mountain este un ecou puternic al cîntecului anterior, o zonă în care vocea lui Mat McNerney este la înălțime. Este a doua trecere prin Madrugada, o trecere pe diagonală, care reține doar cheile de boltă. Teeth Of The Mountain aduce cu sine și un solo generos de chitară.
Gold Green e pauza de respirație de care orice album conceptual are nevoie. Din acest punct pare să se fi născut și copertă discului, cel puțin așa îmi place să cred. Conceptul grafic aparţine artistului american Adam Burke. Melodia Mushroom Spirit Doors ar fi putut fi inclusă cu succes pe coloana sonora a filmului Melancholia (2011) semnat de Lars von Trier,. Numele stilului abordat, Psychedelic Forest Folk, își găsește cel mai bine corespondentul în această bucată muzicală. Hunter’s Prayer închide ciclul și ne scoate din starea de visare. Viorile și mai apoi tobele de la final dau o notă de eleganță produsului în totalitatea sa. Hexvessel nu este o trupă metal și nici nu mi-aș dori să fie vreodată. Nu știu dacă cer cam mult, însă un concert al finlandezilor s-ar potrivit de minune cu trăirile mele actuale. Poate chiar la unul dintre festivalurile din vară.
Text publicat inițial în Observator Cultural.
Hexvessel – When We Are Death (Century Media, 2016)
Comentarii recente