Vorbeam într-un articol precedent de gura de aer proaspăt reprezentată de apariția în anii ’90 a retro-prog-ului. După ce neo-prog-ul anilor ’80 a dus rock-ul progresiv într-o zonă mult mai pop, anii ’90 aduc cu ei acest oximoron postmodern numit retro-prog: formații care reînvie stilul, abordările și instrumentele perioadei de glorie a rock-ului progresiv al anilor ’70.
Principalele două ”școli” de retro-prog din această perioadă sunt cea americană, formații precum Spock’s Beard sau echolyn imprimând stilului ușoare note de AOR, și cea suedeză, cu reprezentanți de seamă precum The Flower Kings, Änglagård, Anekdoten, Landberk sau Sinkadus, care adaugă elemente de folk și jazz în mixul de retro-prog. Aceste două școli se vor intersecta în următoarele decenii, supergrupuri precum Transatlantic sau The Sea Within conținând muzicieni din ambele tabere.
Și dacă școala americană de retro îl are ca lider incontestabil pe Neal Morse, cea europeană îl are în frunte pe prolificul chitarist suedez Roine Stolt. Începându-și cariera încă de la 17 ani în formația Kaipa, Roine întemeiază la mijlocul anilor ’90 The Flower Kings, cu scopul de a-l ajuta live în concertele de promovare a albumului său solo The Flower King. 25 de ani de mai târziu, ne aflăm, iată, la albumul numărul 13 al formației, Waiting for Miracles, primul după o pauză de 6 ani, în care Roine a scos un album solo, altul cu Jon Anderson, a întemeiat supergrupul The Sea Within, a mai scos un album cu Transatlantic și a participat la ”resuscitarea” Kaipa sub forma Kaipa da Capo. Urmare a turneului de promovare a albumului său solo Manifesto of an Alchemist, apărut anul trecut sub titulatura de Roine Stolt’s The Flower King, chitaristul a strâns, la fel ca la începuturile formației, colegii de turneu în jurul lui și a ”reactivat” trupa. Dar, după așa un ritm infernal, i-a mai rămas oare suedezului inspirație destulă și pentru un nou album The Flower Kings? Răspunsul la această întrebare, mai jos.
Să vorbim însă, înainte de toate, despre componența actuală a formației. Singura constantă The Flower Kings, pe lângă Roine, este Hasse Fröberg, vocalistul fiind prezent pe toate albumele. Apoi, îi avem pe Jonas Reingold (The Tangent, Steve Hackett, The Sea Within) la bas, precum și pe noii veniți, americanul Zach Kamins la clape și italianul Mirkko DeMaio la baterie. Ambii se integrează fără probleme în sunetul The Flower Kings, clapele vintage ale lui Kamins, respectiv precizia și melodicitatea lui DeMaio fiind o continuare naturală a precedenților instrumentiști.
Din multe puncte de vedere, albumul este o întoarcere în timp de câteva decenii pentru trupă. Avem din nou un dublu disc, precum clasicele Stardust We Are (1997), Flower Power (1999) sau Unfold the Future (2002), chiar dacă, spre deosebire de acestea, timpul total este de data aceasta de doar 84 de minute, și discul al doilea pare un disc bonus asemănător ca structură celui de pe excelentul debut al supergrupului The Sea Within de anul trecut.
Primul disc, așadar, începe cu o scurtă dar frumoasă secvență introductivă de pian numită House of Cards. Urmează Black Flag, primul single al albumului, o piesă mid-tempo tipică Flower Kings: power chords plus voce marca Roine, clape vintage, bas proeminent adus în prim-plan, schimbări de ritm, unisonuri chitară/clape și solo-uri de final tipice pentru Stolt – curate, extrem de melodioase și bine construite, încadrând o tipică secțiune pastorală, totul în ton cu povestea corabiei de pirați. Trendul ascendent al ultimelor minute din Black Flag este continuat de către cea mai lungă melodie de pe album, Miracles for America. Când spun ”cea mai lungă”, m-aș fi bucurat să avem o piesă de minim 25 de minute și pe acest album, o nouă Stardust We Are sau The Truth Will Set You Free, dar iată, cea mai lungă melodie de pe Waiting for Miracles are ”doar” 10 minute. Este, însă, o melodie de 10 și la propriu și la figurat: Hammond, mellotron, riffuri ușor atipice pentru trupă, partitură de bas excelentă, schimbări de ritm dese, unele dintre cele mai bune solouri de chitară de pe album, o secțiune ”spacey” înainte de crescendo-ul părții a doua a melodiei, precum și marele final, toate acestea contribuie la cea mai bună melodie The Flower Kings de mulți ani încoace:
După atâta dinamică, Vertigo liniștește puțin apele: bas fretless, armonii vocale excelente între Hasse și Roine, tonuri de pian și sintetizator din nou atent alese de Zach Kamins și, pe final, un solo de chitară mid-tempo extrem de atmosferic, pe care Mirkko DeMaio are suficient spațiu de manevră. Lucrurile se liniștesc și mai mult cu The Bridge, o baladă tipică Flower Kings până la mijlocul melodiei, când începe deja obișnuitul ”solo de baladă” al lui Roine, unul dintre cele mai reușite solo-uri de chitară de pe album, un crescendo de peste 2 minute bluesy, fără artificii sau floricele, cu un traseu clar și plin de emoție. Suntem însă în continuare ”waiting for miracles”, ne anunță trupa pe finalul lui The Bridge…
Și nu trebuie să așteptăm prea mult, pentru că ceea ce urmează cu Ascending to the Stars e un mic miracol pentru ei: atipic pentru Flower Kings, avem un melanj clasic-romantic-baroc-coral-bluesy-spacey-soundtrackoid, pe care nu l-aș fi văzut neapărat pe un album de retro-prog. Interesant și sper ca pe viitor să mai avem parte de astfel de încercări din partea lor, poate ca uvertură a unei piese mai lungi. Nebunia instrumentală din Ascending to the Stars este urmată de Wicked Old Symphony, o piesă extrem de accesibilă, de factură pop/prog, la care doar finalul ne amintește că suntem pe un album al unei formații de rock progresiv. Iar pentru un contrast perfect, cea mai pop melodie de pe album este urmată de altă piesă instrumentală, The Rebel Circus, plasată de data aceasta ferm în zona retro-prog cu ușoare accente de fusion, un bun prilej pentru basul lui Reingold și chitara lui Roine să strălucească din nou.
Sleep With The Enemy, cea mai dramatică piesă de album, aduce o nouă schimbare de atmosferă, ”dialogul” dintre Hasse și Roine, precum și solo-ul de chitară, complet cu chitări dublate și mellotron făcând-o una din preferatele mele de pe primul disc. Disc care se încheie, cum altfel, cu un alt excelent solo extins de chitară, bine suținut de secția ritmică, lăsând loc spre finalul The Crowning of Greed chitării acustice, mellotronului și vocii și terminând primul disc într-o notă liniștită.
Cele 21 de minute ale celui de-al doilea disc vin să completeze și să întregească imaginea primului, lucru clar încă de la prima piesă, o prelucrare a temelor din instrumentalul cu care începe primul disc, intitulată House of Cards Reprise. Urmează varianta mai ambiental-spacey-trippy-tribală și remixată a unor teme din Waiting for America, intitulată Spirals, pe care apare și unul dintre puținele solo-uri de clape ale lui Zach Kamins. Steampunk în schimb e retro-prog pur marca Flower Kings, complet cu vibe și armonii vocale șaizeciste și acea chitară ”plângătoare” tipic retro. Ultima melodie propriu-zisă de pe discul doi, We Were Always Here, ne duce din nou în zona de ”happy prog”, cu bas fretless, mesaje pozitive și armonii deschise, iar coda Busking at Brobank încheie într-o notă lejeră întregul material.
Tragem linie și per total, Waiting for Miracles e un album în zona superioară a discografiei The Flower Kings, cu multe momente excelente. Roine și Jonas strălucesc instrumental, ca de obicei, Hasse e Hasse, iar noii membri ai formației s-au integrat bine și au adus o anumită prospețime sunetului. Sper doar ca pe viitoarele albume să avem mai multe solo-uri de clape ale lui Zach, arsenalul său de clape analogice fiind, din păcate, folosit mai mult pentru acompaniament și nu pentru solistică pe acest album.
Am încercat, și văd că am reușit până la final, să evit complet să fac în cadrul recenziei orice fel de comparații cu formațiile clasice de rock progresiv. Sunt convins că ascultătorii familarizați cu acestea pot identifica momente pe album care ”sună a”, dar mai interesant mi se pare că The Flower Kings au reușit să se autoinfluențeze prin recapturarea sound-ului lor de acum 20 de ani, putând să vorbim aici despre un meta-retro-prog, sau, dacă vreți, un retro-retro-prog. Funcționează? După mine, da, așa că pot spune că trupa a trecut de la ”unfolding the future” la ”retrofitting the future”. Recomand!
Comentarii recente