Partea întâi: Geneza
Mă îndrăgostesc din ce în ce mai rar. În ultima perioadă, trece un an, câteodată trec chiar doi, până mă lovește. E normal; semn de maturitate, nu? Partea bună însă e că, de obicei, mă ține foarte mult; nu e vorba doar de pasiuni trecătoare. Partea și mai bună e că pot fi îndrăgostit de 4-5 în același timp, și să jonglez cu toate la modul profesionist.
Vorbesc de muzică, desigur. Iar de Bent Knee, pot spune că m-am îndrăgostit în 2016. Era sfârșitul unei veri cu extrem de multe peripeții. Eram deja de câteva săptămâni bune țintuit la pat, când am descoperit minunea de mai jos pe YouTube:
Sensibilitate pop, atac rock, acorduri jazzy, dinamică, unisonuri ingenioase, crescendo, mesaj, start/stop, forță/calm, una din cele mai bune voci pe care le-am auzit vreodată, secție ritmică spectaculoasă, vioară în prim plan, și toate acestea pe o melodie ”cântabilă”! Fermecat, după ce am apăsat Repeat de vreo 5 ori, am început să caut alte melodii, albume, concerte, informații, tot ce pot găsi despre Bent Knee (20161). Am aflat printre altele că îi ratasem ”la mustață” cu o lună în urmă, la Burg Herzberg, unde ajunsesem cam cu o oră după terminarea concertului lor, pentru a prinde live alte două iubiri – Lazuli (2015) și Pain of Salvation (1998). Am recuperat însă anul acesta în februarie la Budapesta, unde au cântat în deschidere la Haken și am avut plăcerea să stau un pic la povești cu Ben și Jessica.
1 Anii din paranteză, în paragraful acesta și cel următor, se referă la momentul ”înfiripării” relațiilor, neavând legătură cu anul înfințării formației.
Fondată în anul 2009 la Berklee, colegiu unde au fost puse și bazele Dream Theater (1993) și Marbin (2018), sextetul american format din Courtney Swain (voce), Ben Levin (chitară), Jessica Kion (bas), Chris Baum (vioară), Gavin Wallace-Ashworth (baterie) și Vince Welch (producător, sintetizatoare și diverse manipulări sonore) a ajuns, iată, după zece ani de existență, în octombrie 2019, la al cincilea album – You Know What They Mean.
Înainte însă de a ”ști la ce se referă” materialul discografic nou, și având în vedere că vorbim despre o formație cu o abordare eclectică, fără o încadrare stilistică evidentă, haideți să trecem scurt în revistă eticheta de ”progresiv” și ce înseamnă, atât în raport cu artiștii din jur, cât și cu creațiile proprii.
Pornind de la premisa că artiștii de ”rock progresiv” ai anilor ’70 au combinat influențe diverse (blues, pop, rock, jazz, muzică clasică / barocă / modernistă), creând astfel un stil muzical nou, putem trage concluzia că oricine face acest lucru poate fi etichetat ca ”prog”. Singura problemă este că, o dată ce au fost create principalele ”machete” de rock progresiv, au apărut copiatorii. Astfel, neo-prog-ul apărut în anii ’80-’90 e în majoritatea cazurilor o variantă dusă mai înspre pop a unui rock progresiv din zona Yes/Genesis, în timp ce retroprog-ul secolului 21 este preluarea șabloanelor anilor ’70, fără elemente stilistice noi.
De aici și frustrarea multora dintre artiștii aflați în permanentă căutare de noi mijloace de exprimare: eticheta de ”prog”, pentru multă lume sinonimă cu sunetul clasic și bine definit al progresivului anilor ’70, limitează mult publicul potențial, privându-i, ironic, chiar de libertatea de a încerca lucruri noi. (În ce măsură această frustrare trebuie îndreptată asupra publicului, a formațiilor de “retroprog” sau a vechilor creații proprii e un subiect ceva mai vast, pe care îl voi trata într-un articol următor). Avem astfel un ”Prog”, cu un sound bine definit (cel ”clasic”), și un ”prog”, sinonim cu experimentarea, cu noi abordări stilistice.
Am vorbit până acum doar de raportarea unui artist la alți artiști și alte genuri. Am văzut că pentru a fi ”progresiv”, pentru a inova, trebuie aduse elemente stilistice noi. Dar câți dintre artiștii pe care îi știți au rămas ”progresivi” de-a lungul carierei? (Mie îmi vin în minte destul de puține exemple elocvente: Zappa, Crimson, Bowie, Hammill, Cardiacs, Ulver, Gizzard.) Majoritatea își găsesc un stil, și rămân cu acela de-a lungul carierei, cu mici ”ajustări”: acum mergem mai înspre pop, albumul următor are mai multe clape, acum cântăm și cu o orchestră, etc. De altfel, o dată ce te bucuri cât de cât de popularitate, chiar vrei să riști totul, alienându-ți majoritatea fanilor printr-o schimbare stilistică, în speranța că poate o tolerează, și poate o să mai câștigi și ceva fani noi cu mișcarea asta?
Ei, după mine, Bent Knee nu sunt doar o formație ”prog”, ci una ”prog la pătrat” – progresivă atât în relația cu ceilalți, cât și în relație cu ei înșiși. Poate fi o consecință a gusturilor extrem de diverse ale membrilor formației, fiecare membru ascultând altceva: avem pop, jazz, metal, punk, ambient, noise, chanson, hip-hop, R&B și lista doar a început. Este însă și rod al unei abordări voite, Bent Knee (nume apărut printr-o amalgamare a prenumelor celor doi piloni ai formației, Ben Levin și Courtney Swain) căutând cu fiecare album schimbarea.
Să exemplific:
- Încă dinainte de apariția primul material discografic, trupa iese în evidență prin material original și cover-uri reinterpretate într-o manieră personală, precum un excelent Creep inversat, pe care îl puteți găsi pe canalul de YouTube oficial al formației, fiind primul clip încărcat de ei pe propriul canal (de altfel, Radiohead va rămâne comstant una din principalele inspirații pentru Ben Levin).
- Debutul Bent Knee (2011) ne trece prin punk, chanson, vaudeville, metal, folk, noise, cu muzica în marea majoritate a timpului într-o cheie sincopată, angulară.
- Cu al doilea album, Shiny Eyed Babies (2014), apar alternativul, riffurile de sludge/stoner, mai mult folk, classic prog, ambient, jazz și pop. O notă specială pentru piesa Being Human, pe care crescendo-ul de acum tipic pentru Bent Knee o duce în zona melodiilor mele preferate din ultimul deceniu de muzică:
- Urmează Say So (2016), unde pop-ul capătă din ce în ce mai mult teren, alături de jazz, klezmer, classic prog și alternativ. Albumul meu preferat, probabil și pentru că a fost primul descoperit, cu bijuterii precum Leak Water și Hands Up.
- Land Animal (2017), al patrulea album, și primul la casa de discuri InsideOut, simplifică un pic sunetul și paleta stilistică, trecându-ne prin progmetal, artpop, avant și ambient, într-un concept unitar, în care textele tratează impactul pe care specia noastră îl are asupra planetei.
- În fine, ajungem în anul 2018, la extraordinara colaborare cu Boston Conservatory Percussion Ensemble, în urma căreia a rezultat Paper Earth, o piesă de 30 minute, în 6 părți, evocând fragilitatea memoriei. Clasicism, modernism, ambiental, jazz, rock – Paper Earth are de toate, e absolut spectaculoasă și populează pentru mine aceeași zonă ca cea a ultimelor colaborări Isildurs Bane cu Hogarth și Hammill.
Din păcate, anul 2018 nu a însemnat pentru Bent Knee doar Paper Earth. În iunie, bateristul Gavin Wallace-Ailsworth suferă o fractură de gleznă care îl scoate din joc timp de patru luni. Mai mult, la câteva luni după însănătoșire, membrii formației sunt implicați într-un accident de mașină, peste care trec speriați, dar nevătămați.
În urma acestor evenimente, coeziunea grupului crește, astfel că sunetul noului album, primul în care toate melodiile au fost scrise împreună în studio, este mult mai compact, mai organic, mai direct decât al albumelor precedente. Nimeni nu a venit cu demo-uri ”de acasă” – melodiile au fost compuse toate împreună, de obicei în jurul unui riff sau a unei idei, fiecare dintre membrii formației contribuind la rezultatul final.
Partea a doua: Exegeza
Abordarea muzicală diferită se poate observa deja din alegerea titlului și a coperții. You Know What They Mean ne duce către ceva abstract, haotic, poate chiar conflictual. Aceeași stare e reflectată și de către coperta discului – lichefierea imaginii inițiale într-un amestec de culori și forme e în perfectă concordanță cu titlul ales și cu abordarea muzicală, în care toate preocupările sonore actuale ale membrilor formației sunt amestecate într-un melanj unitar, vâscos, țipător. Albumele precedente, cu desele schimbări de stil între melodii, sunt înlocuite acum de melodii mult mai apropiate între ele ca și coloratură.
Doi punct unu: Noise, sludge, punk… ?
Schimbarea ne este semnalată încă de la începutul albumului, când un feedback prelung și vocea lui Ben, într-o atmosferă live, ne pregătesc parcă pentru un concert , dar unul cu material nou Bent Knee ușor diferit. Și cu asta, intrăm direct în Bone Rage, cu o explozie de sludge, noise, riffuri heavy, efecte, distors, o abordare punk, toate contrastând cu secțiunea voce-vioară de pe final. O melodie care, fără îndoială, reușește să surpindă.
Urmează Give Us The Gold, o piesă art rock curată, sincopată, cu o linie de bas elegantă și vioara lui Chris Baum în prim-plan. Cea mai convențională piesă de pe album, amintind de câteva din piesele vechi, așa că nu e de mirare că a fost preferata mea la prima ascultare.
Hold Me In continuă manipulările vocale și sampling-ul, de altfel sample pad-ul, menit să îl ajute pe Gavin în perioada convalescenței, fiind o noutate a acestui album. Contrastul dintre staccato-ul inițial, urmate de secțiunea lentă și explozia tipică de pe final confirmă încă o dată ce vocalistă de excepție e Courtney. Iar dacă simplificarea punk/sludge de pe Bone Rage v-a surprins, Egg Replacer vine cu o dinamică aproape grunge a melodiei, crescendo-ul versuri/refren fiind îmbogățit de efecte și vioară.
Doi punct doi: Indie, avant, minimal.
Iată-ne ajunși, printr-o trecere lină, la Cradle of Rocks, o piesă indie ritmată, unde apare și primul solo de chitară. De altfel, toate trecerile dintre melodii de pe album sunt fără pauză, ca și cum ai asculta un ”tablou” format din mai multe piese care se întrepătrund – iată, avem din nou coerență conceptuală. Coerență continuată cu un scurt intermezzo (Lovell), care ne transportă în studio, repetând rifful care a stat la baza melodiei precedente. Care e relația dintre Lovell și Cradle of Rocks? Geneză? Deconstrucție? Istorie alternativă? Autorii lasă întrebarea fără răspuns.
Poate credeați că Bone Rage a atins maximul de sludge/noise de care e capabilă trupa. Lovemenot vine să vă contrazică, cu tensiune, mult noise, voce absolut dementă și, în final, eliberare. E clar, varianta Bent Knee din 2019 nu umblă cu jumătăți de măsură. Urmează calmul de după furtună Bird Song, o baladă cu tente avant/minimal și manipulări/straturi vocale marca Vince/Courtney cu care deja ne-am obișnuit.
Cu Catch Light, primul single de pe album, ne întoarcem în zona melodiilor ”catchy”. Refrenul foarte melodios contrastează cu părțile disonante și o secțiune mai ambientală. Totul se termină cu o explozie de final caracteristică. Un single bine ales și foarte reprezentativ pentru album și locul în care se află Bent Knee acum:
Doi punct trei: The Cinema Show
Garbage Shark îmi amintește un pic de colegii de turneu Leprous, o melodie foarte cinematică și, iarăși, cu un crescendo și o explozie extrem de satisfăcătoare pe final. Turneele cu Haken, Leprous și Vola mi se pare că și-au pus amprenta asupra formației. Rămâne de văzut ce efect va avea turneul actual cu Thank You Scientist, o altă formație-fanion a noului val progresiv american.
Chiar dacă subiectul din titlu e mai degrabă figurativ, tentația de a asculta Golden Hour undeva în natură, în timpul ”golden hour”, e mare. Ambientală, din nou cinematică, un soundtrack perfect pentru acea perioadă magică a zilei când soarele învelește totul într-o lumină aurie.
Albumul se încheie într-o notă liniștită, cu It Happens, trecând prin pop, disonanță, ambiental și lăsând ascultătorii cu liniște în suflet, după un album cu multe suișuri și coborâșuri.
Partea a treia: Sinteza
Sincer să fiu, asta și simt după 4 ascultări. Un album cu multe suișuri și coborâșuri. Dinamica e acolo, bogăția stilistică e acolo, avem elemente noi în muzică, dar și o abordare mai liniară a lucrurilor.
Ce pot să spun cu siguranță este că, cu fiecare ascultare, You Know What They Mean îmi place din ce în mai mult. Nu știu încă dacă va deveni unul dintre albumele mele preferate Bent Knee, dar voi fi întotdeauna prezent, însoțindu-i în căutările lor muzicale.
Citându-l pe Jean-Baptiste Alphonse Karr, canadienii de la Rush, o formație celebrată la rândul ei pentru continue experimente muzicale, trata schimbarea la modul defetist în Circumstances:
All the same we take our chances
Rush – Circumstances (Hemispheres, 1978)
Laughed at by time
Tricked by circumstances
Plus ça change
Plus c’est la même chose
The more things change
The more they stay the same
Eu, unul, nu sunt de acord. Continua schimbare și explorare e una din marile bucurii ale vieții, iar muzica anilor în care trăim are nevoie de formații precum Bent Knee să ne călăuzească pe acest drum. Și, sincer să fiu, abia aștept să văd înspre ce ne duc în continuare împreună pașii.
Comentarii recente