Au existat multe nemulțumiri despre cum pe „Fear Inoculum” TOOL sună ca o trupă care încearcă să-i copieze pe aceștia, multe lacrimi de crocodil pentru că Mikael Akerfeldt nu mai face growls, presupuneri greșite vizavi de conținutul „To the Bone” al lui Steven Wilson sau mulți „fani” Leprous care au dorit să renunțe la acest statut după ce au ascultat Alleviate și Below. Da, „Fear Inoculum” nu se ridică la statutul „Undertow”, „Lateralus”, „10.000 Days” sau „Aenima”, dar nu e un album rău, ba chiar plăcut audiției, Mikael Akerfelt nu se mai simte inspirat de scena death metal de mai bine de 8 ani, dar lansează capodopere precum „Sorceress” sau „In Cauda Venenum”, so wake up and get over it, Permanating sună ca o melodie scrisă de ABBA, dar e greșit să etichetăm din start un album ca „To the Bone” ca fiind unul pop după ce am ascultat o singură melodie. Exact la fel se întămplă cu ultimul album Leprous, „Pitfalls”: fanii judecă dur muzica și artiștii și uită să se bucure de ceea ce oferă sau au oferit aceștia.
În adolescență ascultam The Rasmus, My chemical romance, Evanescence, H.I.M., motiv pentru care rezonez mult cu muzica „emo”, dar simpluță ca instrumental. Pot să gust și o voce explozivă cu pian&vioară cu sintetizator, puțină tobă și chitară, fără să-mi pun problema complexității instrumentalului. Sunt de părere că o melodie ar trebui evaluată în funcție de cât de mult transmite ascultătorului, nu după câte schimbări de ritm are. Dovadă că încă dansez pe Teenagers și plâng la My Immortal.
E adevărat, am mai crescut de atunci, gusturile mele muzicale s-au schimbat și nu-mi mai pot permite să compar Leprous cu Evanescence, subgenuri total diferite. Însă vreau să cred că m-am maturizat suficient de mult încât nici să nu arunc cu pietre într-o trupă care își schimbă stilul sau încearcă lucruri noi. Nu-mi place noul album? Vreau „more of the same”? Pot să mă uit în urmă și să reascult Malina și The Congregation (albumele mele preferate) sau alte albume din vechiul stil, de care unii sunt probabil mai atașați emoțional. Dar nu este cazul.
Și dacă tot am privit în trecut, așa sintetizam eu în 2017 discografia Leprous:
M-am simțit diferit când i-am văzut pe Leprous live la Râșnov, m-a surprins faptul că nu le este frică să sune într-un anume fel. Apoi, ajunsă acasă, am apăsat într-o bucurie butonul de play al discografiei și am găsit melodii precum Phantom pain (Tall Poppy Syndrome, 2009), un material plin de contraste, cu pian jazz și pasaje de black/death metal; Thorn (Bilateral, 2011) cu acel bass cameleonic ce reușește să se strecoare brusc în spatele chitării și cu acel pasaj de trompetă din final; și The Cloak (Coal, 2013) care mi-a atras atenția prin sensibilitatea din vocea solistului Einar Solberg. „Sensibilitate” este, de asemenea, și cuvântul care caracterizează noul album lansat, Malina. În primul rând, formația pare să-și atenueze sound-ul aspru prezent pe primele albume și să împrumute elemente de pe The Congregation. Printre acestea pot menționa armoniile vocale realizate de Einar Solberg și atmosfera apăsătoare prezentă de la început până la sfârșit.
Atmosfera apăsătoare a rămas, s-a transferat pe noul material „Pitfalls”, despre care Einar spune că nici un fan nu se aștepta să-l lanseze. Încă de pe Below se aud câteva elemente pe care nu le întâlnim într-o asemenea măsură pe nici o altă piesă Leprous: vioara & violoncelul, de care sunt responsabili colaboratorii Chris Baum, respectiv Raphael Weinroth. Știu că am zis că nu voi mai face comparații cu Evanescence, însă melodia Lacrymosa varianta de pe Synthesis, sau colaborarea recentă Amy Lee-Lindsey Sterling mi se par foarte relevante pentru bucățile simfonice cu corzi combinate cu părțile electronice prezente pe Below.
Melodia este una dominată de vocea lui Einar Solberg, clapele și muzica electronică ocupă și ele mult spațiu, însă chitările și tobele heavy își fac apariția în a doua parte a sa. Below alături de celelalte melodii de promovare, Alleviate și Distant Bells sunt foarte catchy și pline de dramatism și am putea spune că variațiile și extremele folosite sunt exact așa cum vom auzi pe întreg albumul.
Însă nu rămâne totul atât de predictibil, piesa cu număr doi, I lose hope este deja un exemplu: de la chitările care apar sporadic de-a lungul liniei melodice până la sound-ul groovy, vintage și total neașteaptat din început, à la Another One Bites the Dust. Desigur, nu e nevoie să fac neapărată trimitere la Queen, trupe ca Voyager, Port Noir, Vola și o nouă descoperire, Maraton se comportă astfel în diverse compoziții.
Observe the Train este o altă baladă dark în care depresia și anxietatea își fac simțită prezența, Einar face exerciții de respirație pe o cadență înceată, melancolică și cu iz de „Crăciun”. De această dată melodia nu se mai sparge într-o baie de instrumente metalice ca pe Below, ci se dorește păstrarea calmului.
By my train mi se pare la fel de dansantă cu acele “hey-uri” plasate în structura sa melodică. Apoi Alleviate răbufnește din toate părțile: marș de fanfară la tobe și bătăi tribale din partea lui Baard, aranjamente simfonice realizate de Chris și Raphael, dar și vocalize nebunești construite de Einar.
Pășim ușor către partea mai dură a albumului cu At the Bottom care este cel mai bun exemplu de mixaj muzică clasică cu metal. Minutul 05:06 este, prin modul natural în care chitările și tobele ajung sub brațele deschise ale viorii, cel mai încârcat de emoție moment. Un moment pe care surprinzător, nu-l regăsim pe Below sau Alleviate.
Multe note de pian în prima parte a Distant Bells și multe note delicate atinse de Einar. Melodia începe timid și împăciutor, însă ultimele 3 minute anunță dezlănțuire totală pentru restul albumul Pitfalls. Melodii ca Foreigner și The Sky is Red urmează să îndeplinescă așteptările și celor mai pretențioși dintre metalheazi, cu contribuție completă din partea lui Baard, Tor, Simen și Robin. E nevoie doar să menționez solo-ul de pe The Sky is Red ca să dau un exemplu.
În timp ce accentul nu cade mereu pe tehnicitate și pe ofrande heavy aduse „fanilor”, consider că Pitfalls are multă emoție și dinamică de oferit. Da, poate fi considerat ca pânza albă, pe care Einar își întinde culorile, majoritatea neutre, întunecate și aspre, însă rămân suficiente nuanțe vii pentru cei care le caută și nu văd lumea doar în alb-negru.
Comentarii recente