Între 8 și 10 martie 2019, pe scena Clubului Quantic, ne-am revăzut pentru a treia oară cu SoundArt Festival, care promite să devină festivalul Prog bucureștean de referință. Asumând un spectru artistic ce depășește limitele convenționale ale rockului progresiv, SoundArt Festival ne-a oferit un final fulminant al acestei ediții, avându-i cap de afiș în cea de-a treia seară pe Riverside. Aceștia au ținut un recital ce a trecut dincolo de formatul festivalier, cu un playlist ce a mers mult în noapte, spre deliciul publicului electrizat de performanța impecabilă a polonezilor.
Ocazia revederii cu Riverside a fost un prilej deosebit pentru echipa ProgNotes, pentru că ne-a permis nu numai să vorbim cu Mariusz Duda, liderul trupei, dar și să-i putem înmâna totodată și premiul pe care Riverside, cu albumul Wasteland, l-au obținut în primul top anual realizat de noi la sfârșitul lui 2018. O conjunctură cum nu se putea mai fericită, căci imediat după dialogul redat mai jos aveam să ascultăm live muzica ce le-a adus polonezilor trofeul Albumul Anului 2018, în Topul ProgNotes.
ProgNotes: Polonia este din ce în ce mai vizibilă pe harta fenomenului progresiv rock și progresiv metal. Cu nume precum Lebowski, Weedpecker, Ankh, State Urge, Distant Dream, Riverside sau Lunatic Soul, această țară a devenit mult mai relevantă pentru muzica rock progresivă. Ce observații ai și cum se vede felul cum au evoluat lucrurile în zona asta, ca insider. În plus, ultimul tău album s-a plasat pe primul loc în topurile vânzărilor din Polonia, potrivit unui interviu recent pe care l-ai dat unei publicații locale.
Mariusz Duda: Dă-mi voie să te întreb ceva. Spui că Polonia a devenit din ce în ce mai populară, dar… s-a întâmplat oare ceva aici în ultimii 10-20 de ani?
PN: Nu cred…
MD: Așadar, avem același număr de trupe și acum, iar Riverside e încă una dintre cele mai populare din Polonia. Din anii ’90 nu cred că s-a întâmplat ceva — Lunatic Soul este proiectul unei aceleiași persoane, știi — însă celelalte trupe, mi-ar place să fie mai populare, dar din nefericire nu sunt. Să fim onești, suntem puțini, noi suntem singura trupă poloneză care reușește să facă ceva notabil, vorbind de muzica rock progresiv, în afara granițelor Poloniei. Sper că situația asta se va schimba în viitor, însă pentru moment e problematic în privința altor trupe.
Singura diferență, de exemplu, este cu scena metal: aceasta este chiar populară, în schimb scena rockului progresiv în Polonia nu cred că e grozavă, pentru că noi suntem singulari. Și mai e un lucru: mereu încerc s-o spun, iar acum avem acest premiu grozav din partea voastră, însă eu văd uneori acest album ca unul de rock alternativ mai degrabă decât de rock progresiv, așa că nu vreau să fiu artistul ce poartă Steagul Muzicii Prog sau ceva de genul ăsta, pentru că, pentru mine, lucrurile nu stau așa: nu mă împinge nimic să obțin ceva nou. Pentru mine muzica progresivă zilele astea este de-a dreptul plictisitoare, însă am speranța că vor apărea trupe în viitor care să încerce să experimenteze în moduri noi.
PN: Am avut o întâlnire foarte plăcută cu muzica trupei Lebowski…
MD: A! Lebowski, da. Trupa e, cum să spun, ei scot un album o dată la șapte ani. Sigur, tocmai au scos ceva acum, le doresc mult succes în afară, dar am senzația că nu vor fi așa populari cu excepția unor publicații ca a voastră de exemplu, sau poate ceva prin Brazilia sau prin alte părți…
PN: Poate în Japonia?…
MD: Și în Japonia, da. Dar le doresc mult succes, firește, însă întreaga scenă a rockului progresiv e tare limitată în Polonia, e underground, așa că trupe de gen, cum e Riverside, care sunt mai populari ca alții…. Din păcate suntem doar noi, nimic mai mult… Mi-ar place ca lucrurile să arate altfel, nu-mi dau seama de ce scena rockului progresiv persistă în underground, iar atunci când trupele cântă în Polonia audiența este de fiecare data de 80 de inși, să zicem.
PN: 80 de persoane în audiență?…
MD: Mda, ceva de genul ăsta; nu prea populari.
PN: Revenind, cât de greu este pentru o trupă Prog, cum sunteți voi, să se țină departe de mirajul mainstream-ului? Este posibil să intri în mainstream păstrându-ți propria identitate estetică nealterată?
MD: Firește, iar noi suntem dovada că se poate asta acum. Cred că cel mai important lucru este să elimini orice îngrădiri, trebuie ca în ziua de azi să încetăm să mai vorbim atât de Yes, King Crimson și tot ce ține de epoca lor, pentru că sunt acum lucruri desuete. Pe lângă asta, să cânți acum în stilul ăla este tare învechit. Dacă arunci o privire asupra Prog-ului de-acum, eu văd trei genuri de trupe, în general: clasicii, dinozaurii ca să zic așa, cei mai în vârstă, care încă încearcă să facă ceva, apoi trupe tinere care pur și simplu copiază stilul celor mai bătrâni sau inoculează elementul ăsta „progresiv“ în creația lor, cum e chestia asta că în orice trupă apare Mike Portnoy la tobe, ceva în genul ăsta, știi, apoi celelalte trupe, o a treia categorie, care sunt trupe conectate la muzica metal, cum sunt Haken și Leprous de exemplu.
PN: Sau Soen?…
MD: Și Soen, de exemplu, da. Asta e cam tot ce e. Am un respect deosebit pentru trupele astea, cred că Haken și Leprous sunt viitorul acestei muzici, care însă e puternic legată de moda Djent, cum sunt, de exemplu, Animals as Leaders. Și nu e nimic în rest. Dacă e să mai adăugăm ceva, asta e ceea ce pentru unii ar putea fi o a patra categorie de trupe, cum ar fi — nu știu, Anathema să zicem. Ei nu sunt trupă de progresiv în sens strict, ei pur și simplu încearcă să fie diferiți.
PN: …evoluează?
MD: Întocmai. E, bunăoară, ce face și Steven Wilson, încearcă să fie ceva diferit, inclasabil. Am speranța că și Riverside se plasează în zona asta, pentru că nu vreau să fim etichetați ca fiind din aceeași categorie cu Neal Morse Band să zicem, și nici în aceeași familie cu Haken și Leprous [nu suntem]. Cred însă că asta nu-i o problem [pentru noi], pentru că o mulțime de trupe în ziua de azi sună asemănător…
PN: Nu e prima oară când vizitați România. Ce amintiri păstrezi despre festivalul ARTmania…?
MD: N-am răspuns — scuză-mă! — n-am răspuns la a doua întrebare, pentru că voiam să zic, fiindcă noi am ocolit faza asta progresivă, în Polonia de exemplu, am început să cântăm pe la festivaluri diverse, am început să facem doar muzică, vreau să spun piesele, am considerat că cel mai important pentru noi e să ne scriem muzica nu să facem construcții impozante, așa că am lăsat tot elementul ăsta progresiv în urmă cumva. Cântăm pur și simplu piese normale, obișnuite, probabil ăsta e principalul motiv pentru care oamenii au început să ne asculte și să vină la concertele noastre. Din cauza asta acum cântăm în Polonia, în Varșovia de exemplu, unde avem 25000 de spectatori, nu 80, cum e în cazul altor trupe, cam asta-i diferența.
PN: Am văzut pe Instagram un concert de-al vostru din Varșovia, cred că era într-un mall sau ceva asemănător…
MD: Mi s-a spus că au fost 3000 de oameni. Suntem acum la capătul turneului național, am avut cam opt concerte în Polonia și am avut ceva cam la 12000 de spectatori. Din păcate nu mai e o altă trupă în Polonia care să cânte o muzică asociată rockului progresiv și să se bucure de o astfel de audiență.
PN: Nici măcar Lunatic Soul?…
MD: Lunatic Soul este un proiect de studio, nu cântă live.
PN: Așadar, a treia întrebare despre vizita în România. Ați fost la București în 2011, de asemenea în Sibiu în 2017. Care sunt cele mai plăcute amintiri de la concertele alea?
MD: În România, mi-amintesc publicul. A fost incredibil! Și când am revenit a doua oară, în 2011 am cântat și în București dar și, cel mai probabil în Iași. Am avut două concerte în România, sau trei, nu mai țin minte bine când, dar țin minte că a fost o experiență grozavă: publicul a fost fantastic și am fost împreună cu o trupă, Tides From Nebula, care cântă post-rock. Pentru că am fost în turneu împreună, au revenit în România anul următor și, mai târziu, în acel an, au devenit destul de populari aici, pentru că au avut audiență. Când mergi astăzi într-o țară la fiecare patru-cinci ani e ca și cum ai lua-o de la început, de fiecare data.
PN: Leprous, de exemplu, au avut vreo 11-12 concerte la noi în ultimii 6 ani…
MD: Da, asta dă rezultate, așa își consolidează cariera.
PN: Și Sólstafir, de asemenea…
MD: Da, așa își construiesc o carieră, pentru că au concerte în fiecare an, asta ar trebui cel mai probabil să facă orice trupă, dar știi cât de aglomerată e scena muzicală, nu?, toată lumea cântă peste tot acum, indiferent în ce perioadă a anului ești.
PN: Din 2003 când Riverside a lansat Out of Myself, scena progresivă a trecut prin multe schimbări. Crezi că 2019 este mai bun pentru Prog comparat cu 2003? Mă refer la public mai numeros, audiență online pe serviciile de streaming, festivaluri…
MD: Știi, audiența muzicii progresive a fost mai tot timpul constantă, ce pot să zic. Prog-ul astăzi e, vezi tu, când ești o trupă cum ar fi — nu știu — să zicem A Perfect Circle: nu e ca și cum ei și-au propus să zică „Hei! Noi suntem o trupă care cântă rock progresiv.“, nu, ei sunt A Perfect Circle, au identitatea lor unică, nu-i așa? Ei bine, dacă nu te circumscrii anumitor limite de expresie capeți o audiență, dar altfel, cred că popularitatea muzicii progresive a rămas neschimbată. Acum e moda asta, se cântă în această manieră Djent, așa că mai toate trupele cântă „Dj-dj-dj…“, un fel de Meshuggah cu elemente progresive. Lucrurile astea sunt probabil mai populare acum, pentru că ăsta e genul de muzică modern, însă pentru mine nu e nicio diferență între muzica progresivă din 2003 și cea din 2019: e tot același număr de ascultători mereu.
Când vine o trupă de rock progresiv să cânte, la concert sunt cam 500, 400 sau 300 de oameni — nu știu — cam la fel de fiecare dată, dar sunt uneori și excepții. De exemplu, pentru că spui de Sólstafir că sunt muzică progresivă, e în regulă, dar știi ce fel de muzică progresivă este. Ai nevoie să scrii despre cineva, așa că, alegând aici de exemplu, alegând trupele care pot fi progresive, de-asta scrii despre trupe ca Anathema de exemplu, scrii despre Sólstafir, scrii despre tot felul de trupe care folosesc în muzica lor claviaturi și alte chestii, ei bine, cam asta ar fi muzica progresivă și acum mai toată lumea poate cânta progresiv. Azi aveți un festival progresiv, probabil că unii consider Riverside ca fiind singura trupă progresivă din program, pentru că sunăm cumva ca Dream Theater, ceea ce nu e deloc adevărat, dar mulți gândesc așa, restul sunt — nu știu — trupe de post-rock probabil sau nici nu vor să audă de chestia asta, Prog, dar trebuie să ai despre ce scrie, nu? Poate că lucrurile s-au schimbat cu ceva vreme în urmă, acum multe trupe sunt progresive, dar în maniere diferite. Singurele trupe cu adevărat de rock progresiv sunt trupe ca Transatlantic, înțelegi ce vreau să spun, ca mai devreme, trupe care sunt cumva legate de Mike Portnoy, fără niciun fel de sarcasm aici…
PN: Am scris o recenzie la ultimul vostru album intitulată Dincolo de mecanic, dincolo de plastic, Wasteland. Cum reușiți să vă păstrați stilul artistic nealterat în vacarmul contemporan, în epoca actuală a inteligenței artificiale?
MD: Cu Wasteland, lucrurile stau altfel. Cred că, dacă vrei să experimentezi folosind noile tehnologii, e ceva destul de plăcut, dacă o faci într-un mod isteț. Din păcate muzica pop a ruinat totul, așa că dacă vrei să folosești vocoders de exemplu, sau ești pasionat de părțile vocale, din cauza muzicii pop, atunci când auzi ceva ce folosește asta în proiecte muzicale mai ambițioase, reacția de primă instanță este „Oh! Sună ca muzica pop!“. Asta nu s-a întâmplat înainte. Am auzit cu ceva vreme în urmă, probabil că Pain of Salvation erau, un cântec, nu mai țin minte bine introducerea, începe cu un vocoder și ceva vocal.
PN: …pe albumul lor din 2017.
MD: Da, ultimul album. Apoi urmează un riff, așa că atunci când asculți asta împreună cu partea mai dură, sună destul de original. Dar, din cauza chestiilor pe care le auzi mai tot timpul, care sunt asociate cu muzica pop, uneori îți vine să zici „Uau…! Nu! Vocoder?! Asta nu-i Prog!“. Așa că o mulțime de oameni gândesc în termenii ăștia, și cred că cea mai mare problemă e a ascultătorului de muzică progresivă. Și a artiștilor, pentru că au o viziune unilaterală dar… în fine, care era întrebarea?
PN: Întrebarea este cum vă păstrați stilul nealterat de hărmălaia cotidiană….
MD: Vreau să zic, pentru că ai afirmat despre Wasteland ceva… Mereu experimentăm cu muzica electronică, dar pe acest album am decis să trecem peste asta și să ne reconectăm la esențial, pentru că despre asta e acest album: cum să supraviețuiești după sfârșitul lumii. Imaginează-ți că sfârșitul lumii s-a întâmplat, nu mai sunt calculatoare, tehnologie, singurul lucru pe care-l ai e o chitară veche, cu corzile ei uzate și ruginite… Așa că am vrut să facem acest album într-o manieră mai acustică, ca o revenire la esențial, cântând așa, ca în Vestul Sălbatic, un cowboy singuratic și chitara lui, genul ăsta de abordare. Din cauza asta sună atât de diferit de albumul precedent. Am vrut să avem un sunet mult mai natural pentru că, da, tot ce auzi acum, toate trupele astea de care ziceam că au adoptat stilul Djent, e ceva ce ține de fractali, chestii electronice, ține de calculatoare, totul este digital, pătrățos, și am vrut să fac ceva care sună mult mai natural, mai organic.
PN: Am descoperit o conexiune subtilă între acest ultim album al vostru și un poem scris de T. S. Eliot acum 97 de ani, care se cheamă Waste Land. Găsești inspirație în alte forme de artă de asemenea?
MD: Sigur, mereu. Pentru mine principalele surse de inspirație sunt filmele și cărțile. Muzica e undeva pe al treilea sau al patrulea loc poate, nu ține de felul meu de a fi. Când încerc să fac un nou album principalele mele surse de inspirație țin de felul cum simt, nu de ceea ce ascult. Nu stă în firea mea… Unii jurnaliști întreabă uneori „Și totuși, ce muzică vă influențează creația?“ și cred că dacă asculți ultimul album A Perfect Circle și auzi ceva anume, mai târziu te gândești „Hmm…, trebuie să fac și eu ceva la fel“ și asta e principala influență. Nu, nu-i așa. Dacă ești un artist care face ceva în mod obișnuit, este ca și cum asculți sau vezi ceva, citești ceva, apoi vrei să transpui toate acestea în muzica proprie.
Uneori, firește, are legătură cu influențele muzicale, dar în ce mă privește nu este așa. Nu-mi amintesc ultima oară când am ascultat ceva și am fost atât de impresionat încât să vreau să-mi scriu muzica în acel fel. Steven Wilson a făcut-o. Atunci când a compus Grace for Drowning cred, spunea că era foarte captivat de mixajul audio 5+1, și a produs toate albumele King Crimson așa, pentru ca mai apoi să-și facă albumul solo așa. Pentru mine, însă, nu așa trebuie cineva să-și facă muzica. E ca și cum ai fi un pictor care înainte să se apuce de o nouă lucrare dă o tură prin galeriile de artă în căutarea unei surse de inspirație. Asta e doar… trebuie să faci ceea ce simți, nu ce vezi în jur [că se face], înțelegi ce vreau să spun, trebuie să ai o minte deschisă, [neinfluențabilă].
PN: E situația politică din țara voastră o teamă de interes pentru creația Riverside? Țara noastră are probleme similare…
MD: Într-un fel Wasteland poate fi Polonia, atunci când arunci o privire la ce se întâmplă. Când am scris versurile pentru Guardian Angel, e acolo un pasaj care sună cam așa: obișnuiau să fie prieteni iar acum pur și simplu se demolează reciproc. Cu Polonia avem o mare problemă, pentru că atunci când nu ne paște nicio amenințare din exterior pur și simplu ne pierdem în conflicte interne; suntem mereu grozavi și patrioți adevărați când ceva din afară ne amenință dar dacă totul e în regulă e de parcă am fi în război civil. Suntem o țară foarte scindată acum, iar asta e foarte trist și trag speranța că lucrurile se vor schimba, cel puțin la sfârșitul acestui an.
PN: Aveți alegeri?…
MD: Da.
PN: Cum faci față acestui carusel neoprit, turneu-album-turneu-album? Cât de greu este pentru tine sau colegii de trupă să spuneți „am nevoie de pauză“, am nevoie să-mi ocup mintea cu altceva? Vreau să stau afară, undeva, să privesc soarele și copacii. Adică, mai simplu, când ai nevoie de o pauză mai mare, un an sabatic de exemplu.
MD: Știi că am și proiectul meu personal, Lunatic Soul. Încerc de — nu știu — cred că deja 15 ani, să scot un album în fiecare an. Dacă arunci o privire peste tot acest răstimp, am avut o pauză în 2012, pentru că nu am lansat nimic în acel an. Dar din 2003 sau 2004 încoace am scos tot timpul ceva.
PN: 7 albume cu Lunatic Soul?
MD: Șase. Știi, Wasteland a fost al treilea album pe care l-am lansat într-un interval de un an, după Fractured și Under the Fragmented Sky, deci practic am scos un album nou la fiecare 4 luni. Ceea ce înseamnă că nu am nicio problemă cu asta, nu am nevoie de pauză pentru că asta e viața mea, asta e pasiunea mea, asta e ceea ce fac. Atunci când nu pot construi o lume [sonoră] nouă, mă simt rău, mă simt mizerabil, așa că am nevoie de asta. Dacă cineva din trupă spune „Putem lua o pauză cu Riverside, pentru că am nevoie să petrec mai mult timp cu familia?“ atunci firește că spun „bineînțeles, ia-ți niște timp liber, voi face ceva singur“, sau Lunatic Soul va face, nu știu.
PN: Ai avut și acest proiect cu acei artiști [polonezi]….
MD: Nu cred că va continua, pentru că nu este genul meu de muzică, să fiu sincer. Am făcut-o pentru că Maciek, tipul care cântă la chitară cu Riverside, m-a rugat.
PN: Dar a fost plăcut…
MD: Este, dar eu sunt în postură de invitat în principiu. Nu e lumea mea muzicală. Mă simt [altfel] grozav, dar într-adevăr, uneori sunt probleme, cu lucrurile pe care le vezi, pe care le simți, faptul că ceea ce faci devine o muncă de rutină uriașă: înregistrezi un album, pleci în turneu, înregistrezi un album, pleci iar în turneu. Nu e ca și cum nu se-ntâmplă nimic, dar cred că, eu cel puțin, nu mă repet prea mult [râde] și încerc să conturez universuri sonore diferite. Chiar și cu Riverside toate aceste albume încearcă să fie diferite. Când compari Wasteland cu Love, Fear, and the Time Machine, sau cu Eye of the Soundscape, e de parcă ai de-a face cu trei trupe diferite. Poate ar trebui să pun capăt la asta, poate ar trebui cel puțin să înregistrez ceva similar cu Wasteland pentru următorul album, ăsta-i planul. Dar da, nu cred că mă plictisesc sau ceva de genul ăsta, îmi place, chiar iubesc ce fac.
PN: Iar acum o întrebare foarte dificilă: cartea ta favorită, filmul tău favorit, albumul muzical preferat?
MD: Serios? Iisuse! Și-apoi ce, cântărețul meu preferat, actorul favorit?!
PN: Steven Wilson a fost întrebat aceleași lucruri într-un interviu pe televiziunea națională, voiam să replicăm acele întrebări…
MD: Mmm… bine, bine. Din nou, care e cartea mea preferată?… Cred că ar fi The Fountainhead, de Ayn Rand.
PN: Film sau serial TV?
MD: Film sau serial TV…, serial TV: cred că Six Feet Under ar fi. Filmul meu preferat, grea întrebare…
PN: Două filme favorite, atunci?
MD: Am o sută de filme favorite! E destul de dificil de spus…
PN: Ne poți trimite lista lor mai târziu…
MD: Mda, aș putea…
PN: Putem face atunci un articol: Filmele favorite ale lui Mariusz Duda, sau cum să devii o persoană mai bună!
MD: [râde] Bine, bine, poate că o să încerc să aleg unul care… Billy Elliot de exemplu, e unul dintre filmele mele favorite. Apoi, care era următoarea parte a întrebării?…
PN: Album, sau muzician?
MD: Aha. Mă simt oarecum legat de Peter Gabriel mai tot timpul, pentru că el, în albumele lui solo, nu a folosit chitara electrică prea mult și am vrut același lucru și eu, din acest motiv nu am chitară electrică în Lunatic Soul. Dacă e să aleg ceva, probabil aș alege al patrulea album, al treilea sau al patrulea album, e ceva la care chiar revin în albumul Fractured, așa că îmi place. Nu vreau să aleg Dark Side Of The Moon sau Whish You Were Here, pentru că e clișeu.
PN: În final, un experiment. Ești pe la douăzeci de ani și e anul 1975, anul nașterii tale. Ești membru al unei trupe de prog-rock și ai o singură șansă de a alege. Ce album din 1975 ai vrea să fi scris, lansat și promovat în turneu?
MD: 1975…, dacă e să aleg un album de rock progresiv din acel an, e cel mai probabil Genesis, The Lamb Lies Down on Broadway, ăsta e favoritul meu.
PN: Și ultima întrebare este, firește, ce urmează pentru Riverside și, de asemenea, pentru proiectul Lunatic Soul?
MD: Lucrez la asta și tocmai mă gândesc la următorul material Lunatic Soul, știu asta pentru că am schițat ceva ca un fel de agendă a tuturor albumelor. Am scris toate albumele astea pentru două părți, dacă pot spune: un caz e legat de subiectul morții, iar celălalt de al vieții. Așa că Lunatic Soul 1 și 2, albumele negru și cel alb, au fost de partea subiectului morții, Walking on a Flashlight Beam și Fractured țin de subiectul vieții, așa că am nevoie de încă două albume pentru a încheia totul, iar acum vreau să revin la subiectul morții, așa că următorul album Lunatic Soul care se va numi cel mai probabil Lunatic Soul III va fi legat de albumul negru și cel alb.
Vreau să realizez un material folk foarte întunecat, cumva separat, pentru că, dacă mă uit la Fractured apoi la Riverside, cred că acesta este albumul cu cea mai pronunțată notă Lunatic Soul, este într-un fel inspirat tema morții, iar Fractured este, dacă e să te uiți la — nu știu — să zicem A Thousand Shards of Heaven de exemplu, este puternic influențat de Riverside. Ar trebui așadar să separ lucrurile puțin, poate să împing Riverside mai mult în direcția a ce facem noi live, poate ar trebui să revenim la intensitatea din Second Life Syndrome, asta ar fi plăcut și, că vorbeam de muzică nu prea progresivă și alternarea sonorităților, în ce privește Lunatic Soul aș vrea să-l împing spre folk-ul dark. Sper așadar ca anul următor, la începutul anului următor probabil că va fi lansat Lunatic Soul 7 prin ianuarie, apoi prin septembrie va apărea al optulea album Riverside, apoi va urma un turneu și îmi doresc să ajungem în România în timpul turneului de după lansare, nu la șase luni mai târziu.
PN: Ești o persoană extrem de ordonată!
MD: Încă din 2003 încerc să fac o mulțime de lucruri în avans, de aceea scot toate aceste albume și nu am dificultăți cu asta. Da, sunt cel care gestionează agenda în trupă, inclusiv când mergem în turneu, când trebuie să lansăm un album, când am de făcut altceva, când am timp pentru Lunatic Soul, etc, altfel ar deveni problematic să ții totul sub control. Așadar, lucrurile nu se întâmplă spontan, nu e ca și cum ne-am zice la un moment dat „Hmm, hai să facem ceva!“, nu. Totul este planificat cu doi ani înainte așa că, mda, poate de-asta uneori — poate! — simțim că ar fi nevoie de o pauză, dar eu iubesc asta, e meseria mea, este pasiunea mea, așa că…
Comentarii recente