Vara se apropie de sfârșit, motiv pentru care am decis să împărtășesc un ultim playlist de vacanță. Multele plecări la festivaluri, drumurile lungi din concediu și timpul petrecut în mașină în compania muzicii mi-au dat ocazia să fiu atentă la noutăţile care s-au strecurat în playlist: Port Noir şi Rammstein, s-au reinventat muzical mai mult sau mai puţin cu câte un nou album, The New Routine, respectiv Rammstein; Hollywood Vampires au revenit cu un nou album de covers, numit Rise, ce aduce un tribut unor artişti importanţi din universul rock şi The 69 Eyes, numiţi şi The Helsinki Vampires au lansat melodia 27 & Done extrasă de pe viitorul album West End.
Un alt artist muzical spre care mi-am îndreptat atenţia este Nad Sylvan, un Alice Cooper blond al rockului progresiv. Acesta tocmai şi-a încheiat trilogia vampirică care cuprinde albumele Counting the Widow (2015), The Bride Said No (2017) şi proaspătul The Regal Bastard. Sunt multe de spus despre Nad Sylvan: debutul muzical şi l-a avut în 1997 când a lansat The Life of a Housewife, însă, aşa cum declară şi el, succesul muzical l-a cunoscut odată cu colaborarea avută cu chitaristul Steve Hacket pentru aniversarea Genesis din 2012. Nad a fost o prezenţă plăcută pe Genesis Revisited II, unde timbrul său s-a plasat în imediata apropiere a lui Phill Collins şi Peter Gabriel, iar stilul său victorian a adus plusul de excentricitate care îi lipseşte lui Hacket.
Deşi în mod previzibil, sound-ul lui Nad Sylvan se bazează în continuare pe influenţe Genesis, artistul lansează în 2015 materialul Counting the Widow, primul din trilogia Vampirate. În ciuda acestei familiarităţi, compoziţiile sunt destul de diverse şi memorabile, instrumentalul incorporează solo-uri elaborate şi pasaje de pian ce creează o atmosferă gothică, iar sunetele de flaut jazzy amintesc frecvent de formaţia Jethro Tull.
În 2017 Nad lansează The Bride Said No cu un titlu de album foarte sugestiv şi o muzică destinată parcă pentru coloana sonoră a unei animaţii marcă Tim Burton. Preferatele mele sunt When the Music Dies şi The White Crown. Prima reprezintă un tribut adus tuturor artiştilor notabili decedaţi recent (Leonard Cohen, David Bowie, Tom Petty, Chester Bennington, Chris Cornell, Greg Allman etc. ) şi este ancorat în ambele lumi, cea a popului şi a rockului; cea de-a doua adaugă albumului elementele simfonice şi teatrale de care are nevoie şi este o contrapartidă ce se pretează pentru un musical pe Broadway.
După ce mireasa a spus nu, Nad se urcă pe vasul său piratereasc pentru a naviga către un album cu iz de valuri învolburate, o destinație muzicală cu influențe Genesis, Gazpacho ce iau forme vampirești a la Alice Cooper. Lansat pe 5 iulie, The Regal Bastard debutează cu I am the sea, care ne face să trăim la maxim ultimele zile de vară și să fim una cu marea. Melodia începe lin, dar cu cât înaintează apar costrucții puternice, emoționante și bine închegate care se sfârșesc în câte un solo epic de chitară. Oahu reprezintă acea doză jucăușă specifică rock-ului progresiv și alcătuită din note de claveciv și un instrumental optimist. Nu tocmai preferata mea, întrucât găsesc vocea pițigăiată a lui Nad ușor enervantă. Însă echilibrul este restabilit cu Whoa (Always Been Without You), o piesă ca o briză a mării care tranzitează albumul: foarte groovy prin linia de bass, cu un instrumental cald și liniar, și, prin contrast, cu versuri întunecate.
Materialul discografic se îndreaptă către sonorități mai funky, prin contribuția adusă de basistul Tony Levin și vocalista Tania Doko. Meet Your Maker reușește să surprindă mult vibe-ul anilor 70 și amintește de melodia lui David Gilmour, Rattle that Lock sau de I Shot the Sheriff de la Eric Clapton. Tot cu gândul la chitariști de renume rămânem și audiind piesa Honey I’m Home, pe care își face apariția printre “picături de apă”, Steve Hacket, cu un solo de chitară specific. Interpretarea este desăvârșită, dar umbrită de instrumentalul complex de pe The Regal Bastard, o simfonie de 12 minute pe care auzim corzi de vioară și chitară acustică, clape de pian și un solo de sintetizator. După regina albumului, Leave me on these waters nu face decât să ajute navigarea prin album și ape mai liniștite către piesele bonus: Diva Time amintește pentru scurt timp de muzica lui Elton John, iar The Lake of Innisfree face notă discordantă de la glamourul piesei anterioare cu o bucată instrumentală de chitară acustică și vioară.
Nad Sylvan a făcut impresie bună în playlistul meu de vacanţă, alături de Madrugada, Thank you scientist şi mulţi alţii. Însă cel mai interesant e că vara de lansări şi concerte nu s-a încheiat: Tool au lansat noul album numit Fear Inoculum, Leprous au scos melodia Below, iar Soen concertează în seara asta la Posada Rock. Închei aceste rânduri cu nostalgie şi dulce oboseală, urmează să ne vedem în paginile Prog Notes cu albumele lunilor iulie – august, dar şi cu poveşti despre noutăţile de mai sus.
Comentarii recente