Cu ocazia revenirii Opeth în România la festivalul ARTmania 2019, am considerat că o recenzie dublă, în oglindă, pentru albumul Sorceress, este cea mai bună modalitate de a sărbători. Andrei a republicat articolul apărut iniţial în Observator Cultural în 2016, iar eu am aşternut câteva idei regăsite pe blogul meu, Negustoreasa de muzică. În continuare, textul în forma sa originală, cu foarte mici corecturi.
Veteranii metalului progresiv, suedezii de la Opeth, pășesc cu noul album Sorceress pe teritorii necunoscute și neexplorate anterior. Trupa continuă să fie în căutarea unui sound nou și fresh și să orbiteze în jurul aceleiași sfere, a muzicii progresive cu influențe jazzy, cum au făcut-o încă de la lansarea albumului Heritage în 2011. Sorceress îmbină o varietate de elemente care au apărut de-a lungul evoluției Opeth: progresiv, psihedelic, jazz, influențe acustice și riff-urile joase de doom, iar sound-ul albumului se depărtează de originile death metal progresiv ale trupei, specifice albumelor Blackwater Park și Ghost Reveries. Nu multe trupe reușeșc să unească genuri atât de diferite sub umbrela unui stil muzical principal, cum este metalul, într-un mod atât de inteligent asemeni unui caleidoscop muzical.
Melodia Persephone deschide albumul cu un sound acustic și minimalist, care este menit să încălzească inimile ascultătorilor și să servească drept punct de sprijin pentru următoarea melodie. Sorceress începe cu un riff rece de orgă, urmată de o chitară dublă simplistă, dar foarte heavy. Natura progresivă a piesei este scoasă în evidență mai mult de felul în care a fost scrisă melodia, decât de o instrumentație meticulos realizată. Astfel, atât versificația, cât și vocea lui Mikael Åkerfeldt reușesc să vrăjească ascultătorul, versurile “But you’re dying/ It’s in your eyes” reprezentând punctul culminant al melodiei Sorceress. Ca și predecesoarea sa, melodia The Wilde Flowers este împărțită inteligent în diverse aranjamente caracterizate de un ritm intermitent și formate pe de-o parte din riff-uri elementare și ușor accesibile şi pe de alta din solouri de chitară impresionante. Caracterizată de o varietate de stiluri muzicale, The Wilde Flowers este menită să purifice spiritul, deoarece: “Inima este bolnavă și febra ridicată/ În așteptarea unui sunet” – “Heart is sick and fever is high/ Waiting for a sound”.
Balada acustică Will O the Wisp realizează o întoarcere nostalgică la melodiile de pe albumul Damnation, în timp ce noutatea constă în sunetul cristalizat al chitării care se aseamănă cu cel al melodiei Dun Ringill de la Jethro Tull. Pot fi resimțite atât regretele și eșecurile care bântuie existența umană și rămân impregnate în pânza timpului, cât și trecerea ireversilă a acestuia. Versurile întăresc acest vibe melancolic: “And time it waits for no one/ It heals them when you die/ And soon you are forgotten/ A whisper within a sigh”.

Pe Chrysalis puterea vocii lui Åkerfeldt își face simțită prezența. De asemenea, piesa poate fi văzută ca o sinteză a progresivului nou și vechi, prin îmbinarea dintre chitară și clape, care poate fi comparată cu aranjamentele făcute de Ritchie Blackmore pentru Deep Purple. În opinia mea, Chrysalis este una dintre cele mai bune melodii de pe album, putând să concureze ușor cu melodii marca Dream Theater.
Sorceress 2 este creată în contrast cu varianta sa anterioară mai heavy, Sorceress, și prezintă influențe din folk-ul clasic și aici putem asemăna cu stilul folkistului Nick Drake, de asemenea soundul se îndreaptă și către o abordare nouă a celor de la Radiohead pe albumul A Moon Shaped Pool cu melodii precum Present Tense și Numbers.
The Seventh Sojourn insuflă diversitate pe album, prin folosirea chitării acustice și a sitarului, asemănându-se cu piesa Kashmir a trupei Led Zeppelin mai ales prin explozia de influențe orientale și atmosfera arăbească creată. Urmează melodia Strange Brew care păstrează aceeași notă a diversității, fiind caracterizată de o creștere progresivă a intensității, de dinamism și de un blues zvăpăiat. De asemenea, este și cea mai progresivă melodie de pe album, o călătorie ce se întinde pe durata a 8 minute, deși tot drumul este resimțit ca o lungă și frumoasă plimbare prin parc: “An afternoon walk through the park/ I keep to the shadows until it’s dark”. Mai mult, Strange Brew poate să depășească cu ușurință măreția piesei Chrysalis, iar din punctul meu de vedere reprezintă o capodopera a trupei Opeth.

Sound-ul psihedelic al piesei A Fleeting Glance ne reamintește de trupe ca Porcupine Tree și Pink Floyd și se contopește frumos cu sunetul clavecinului, instrument folosit în premieră de Opeth. Versificația împreună cu vocea solistului produc o spirală sonoră amețitoare, acest lucru putând fi regăsit și în versuri, unde Mikael Åkerfeldt se învârte în cerc în încercarea de a se regăsi pe sine: “But it’s fading away from my mind/ There’s another “me” waiting behind”.
Era începe cu un pasaj liniștit de pian, numai pentru a exploda într-un ritm alert și dificil de interpretat. Albumul se încheie într-o notă pașnică, revenindu-se la acordurile de pian cu melodia Persephone (Slight Return).
Sorceress este cel mai domol album de la Ghost Reveries și cel mai heavy de la Watershed încoace. Este întunecat, atmosferic și misterios, iar numele său și artwork-ul de pe copertă reflectă adevărata sa natură. Sorceress este un material extrem de experimental și necesită mai mult de o ascultare pentru a-l înțelege și savura, dar Opeth reușește și de această dată să poarte ascultătorul atât pe drumuri familiare, cât și pe tărâmuri nemaiîntâlnite și să se remarce printr-un metal progresiv plin de originalitate.
Comentarii recente