Chiar au fost grozave, ambele, dar nu a fost…nici Strapping și nici DTP nu au fost potrivite pentru a continua.
Am scris recent despre Soen și găsirea identității muzicale, despre sound-ul unic pe care l-au adus în albumul Lotus și drumul pe care l-au avut de parcurs până la acest moment, iar aceste aspecte sunt integrate într-un subiect adiacent care mi-a atras atenția. Despărțirea lui Devin Townsend de colegii de formație și abandonarea Project-ului a fost un moment foarte intens discutat în presă străină și în comunitatea prog, despre care muzicianul a vorbit deschis pe parcursul a 7 filmulețe sub formă de documentar. A atins puncte foarte sensibile de tipul artists’ struggle: de la călătoria pentru regăsire de sine în care a pornit, despre empatie și ce înseamnă lipsa ei, despre puterea culorilor, la bipolaritate și depresie:
Simt că întreaga mea indentitate ca muzician și ca artist este divizată, am fost blocat în dualitate atât de mult timp, încât funcționează literalmente ca două entități, unde una este calmă și hotărâtă să facă exact ceea ce trebuie și apoi mai este cealaltă, reprezentată de acest băiat de 15 ani, neurotic de anxios, care se panichează din orice.
Iar dacă Devin vorbește despre toate lucrurile și evenimentele care-l influențează atât pe el ca persoană dar și muzica pe care o compune: culorile, politica, situația cu armele din SUA etc., fanii vorbesc despre puterea muzicii de a ajuta procesul de vindecare indiferent de caz: depresie, vicii sau de perspectiva din care privim viaţa:
După ce am auzit doar două piese de pe Empath, mă simt mai mult decât inspirat. Din punct de vedere liric, până acum se pare că acest album a fost conceput cu gândul la oamenii depresivi. […] M-am luptat cu depresia și anxietatea, am folosit marijuana pentru a face față acelei perioade, dar se pare că acum am probleme și mai mari. Am neglijat efectul marijuanei asupra mea. […] Sunt foarte conștient de lupta mentală anterioară a lui Devin din perioada albumului Infinity, el spune că multe dintre acele probleme practic au dispărut după ce a încetat să mai fumeze și să mai bea. […] De ce albumul Empath face diferența în toată această treabă? Până acum, aceste versuri îmi descriu perfect sentimentele sau cel puțin așa interpretez eu versurile.
Z2. Sky Blue (2014) și Trancendence (2016) mi s-au părut cele mai reușite albume Devin Townsend Project și asta în condițiile în care e destul de dificil să aleg, le-aș lua mai degrabă ca un tot unitar, din care să-mi selectez melodiile preferate: “Deadhead”, “Kingdom”, “Stormbending”. Umorul de pe Z2 nu m-a prins, în schimb, companionul său, Sky Blue e foarte catchy. Se simte că Devin s-a folosit mult de sintetizatoare&digital, dar este un abuz peste care pot să trec în momentul când dansez pe versurile cântate de Anneke van Giersbergen. Trancendence este mai întunecat și mai atmosferic, dar cu schimbări schizofrenice de stare, pentru că, nu-i așa, lui Devin nu-i place să stea într-un singur loc și să se axeze pe un anumit sound pentru prea mult timp. Empath este însă mult mai mult, este un album care comunică extrem de mult cu ascultătorul, are o poveste grea în spate și vorbește despre o experiență de viață în care mulți dintre noi s-ar regăsi.
Afraid of expressing myself
În momentul în care Devin Townsend a dat la o parte Project-ul, a dat și frâu liber nebuniei compoziționale în noul material discografic numit Empath, lansat pe 29 martie la Inside Out Music. Crearea Empath s-a dovedit o experiență eliberatoare pentru Devin, iar libertatea de creație de care a avut parte s-a manifestat prin colaborări cu diverși specialiști muzicali: oameni de cor, oameni de orchestră, 3 toboșari (de jazz, de progresiv și respectiv death metal) etc.
Allowing things to have a voice
Prima colaborare pe care o sesizăm pe album este cea cu grupul coral Elektra Women’s Choir, a căror voci le auzim pe intro-ul Castaway. Urmează Devin și al său react-video care au făcut deja înconjurul universului traversat de Ziltoid. Piesa Genesis, explică Devin, incorporează multitudinea de stiluri pe care ascultătorul le va regăsi pe albumul Empath, de la death metal la musical. Astfel, Genesis este extrem de vizuală și poate fi foarte ușor definită ca o aventură muzicală epică de 7 minute, cu 7 pisici rătăcite în clip, și 7 melodii diferite într-una singură.
The words are not enough
După o doză de pisici, revenim la vocile de cor și la universul sensibil al lui Devin care aduce aminte de copilările și de toate lucrurile frumoase. Cred că e fix genul acela de poveste cu care începi prima ședință la psiholog, pentru că muzicianul rezonează enorm cu genul acesta de nostalgie. Spirits will collide este o piesă echilibrată care nu se compară deloc cu drama de pe Evermore, pe care o descoperim tot în companii pisicești într-o abudență de elemente mai noi, sau mai vechi, cum ar fi pasajele corale, împrumutate parcă de pe albumul Epicloud. Refrenul prietenos și dansant cu “hei, draga mea” se transformă pe alocuri în nebunia muzicală specifică lui Devin: cu măsuri asimetrice, țipăt, voci suprapuse și ciudățenii heavy pe care numai un fan adevărat le poate înțelege.
Don’t you remember when we were young
Sprite începe cu o mică povestioară care confirmă faptul că suntem încă în mintea jucăușă a lui Devin Townsend: “Once upon a time, in a tiny little house, in a tiny little town…”. Versificație ciudată – bifat, voce de operă – bifat, voce șoptită de monstruleț prezentă în finalul piesei – bifat, în rest nu sunt foarte multe elemente care să facă piesă să iasă în evidență, compozițional Sprite se pierde printre celelalte 9 piese de pe Empath.
Monsters and animals playing together
Hear me începe cu un blastbeat specific death metalului și cu o apăsare rapidă de clape care aduce aminte de fugăririle dintre șoarece și pisică din Tom&Jerry. Anneke își aduce aportul și pe această melodie și auzim când vocea sa cristalină, când fry scream-urile sau growl-urile lui Devy. Hear me este heavy și pe repede-nainte, un fel de criză de axietate manifestată după nostalgia pisicească de mai devreme.
Evil things&good things coexisting
Și registrul se schimbă iar, pentru că Why este balada pe care auzim păsărelele din Albă-ca-zăpada și auzim cum vocea lui Devin este ca o prințesă Disney care se întâlnește din când în când cu căpcăunul. O interpretare teatrală foarte reușită, care se îmbină strașnic cu vocile de cor și orchestra. Atât de atipică pentru Devin (dacă există ceva atipic pentru el), încât “domnișoara” Why devine instant preferata mea.
Afraid of expressing myself
Borderlands este un Genesis cu o mie de stiluri&peisaje, toate adunate și exprimate într-o notă mai calmă. Devin surprinde cu sunete electronice neașteptate și momente de pauză ambientale toate legate de pasajul tropical din începutul Borderlands. Desigur, Devin invită ascultătorul să fredoneze versurile pe tot parcursul melodiei, dar nu-l ferește de momentele stânjenitoare de ciudățenie absolută.
It’s easy to get lost in your own thoughts
Requiem este momentul de seriozitate: cor, pian și versurile care amintesc de Stormbending: “All we’re offering is a chance to be loved”. După ce și-a dat hainele de Mozart jos, Devy a intrat în laborator pentru a mai compune încă 23 de minute de metal bombastic combinat cu sunete generate de computer și multe alte elemente pe care dacă ar fi să le menționez s-ar întâmpla într-o recenzie separată dedicată acestui mini-album numit Singularity.
Empath este neconvențional, ferit de mainstream, dar plin de culori și de imagini, de sentimente și cu o poveste impresionantă în spate:
Viața nu se rezumă la un singur lucru, atât cât mi-ar plăcea să cred că totul este lapte și miere și că nu există întuneric în lume, vreau să spun că este o lume cu adevărat grea și mult mai grea pentru unii decât pentru alții, în mod clar, dar cred că scopul este să treci peste aceste greutăți și cred că sunt mulți oameni care suferă de depresie, iar eu sunt unul dintre ei.[…] Nu ne putem da bătuți, nu ne putem preda dialogului nostru intern de autoapreciere și sentimentului că nu merităm să avem parte de dragoste.
Comentarii recente