“Spirit of the water, let the sky fall down on me,
Suffocate the fires lit to harm.”
Cât de mult mai cântărește originalitatea în artă în 2019? Pentru a putea afla răspunsul la această întrebare, voi trata subiectul din mai multe unghiuri și voi începe cu artele frumoase, anul 1910. Într-un articol de pe artsy.net, intitulat Artists Become Famous through Their Friends, Not the Originality of Their Work, autoarea Casey Lesser povestea că “Într-o expoziție din 2012 despre nașterea abstractizării la Muzeul de Artă Modernă din New York, curatorii au subliniat modul în care artiștii s-ar fi influențat unul pe altul. Intitulat “Inventarea abstractizării: 1910-1925”, spectacolul a ilustrat peste 80 de influențe radicale ale artiștilor pornind de la tradițiile artei reprezentative și a fost deschisă printr-o largă diagramă care descrie rețeaua lor pentru a arăta cine s-a cunoscut cu cine (o versiune interactivă a cărei versiune este online), cu cele mai conectate relații, precum Pablo Picasso și Wassily Kandinsky, care se află în centrul acesteia”.
Dacă în cazul artelor plastice relațiile apropiate îi ajutau pe unii artiști să crească în ochii publicului, în cazul muzicii, am descoperit că e la fel de important. Am surprins astfel modul în care se petrec lucrurile, într-o discuție pe care am avut-o cu Alex Zamfir de la Flesh Rodeo, cu ocazia interviului acordat pentru ProgNotes. El spune că este greu să te afirmi dacă nu ești social, că degeaba este bun, dacă nu ești prieten cu toată lumea din industrie.
Tot în industria muzicală, dar pe un alt continent, aflăm că relațiile nu sunt atât de importante, dar că influențele muzicale joacă un rol decisiv în a te face remarcat. Formația americană de hard&blues rock, Greta Van Fleet a dovedit acest lucru în momentul când a câștigat cu From the Fires, premiul Grammy pentru cel mai bun album rock. A devenit un subiect foarte controversat, mulți ascultători afirmă că grupul alcătuit din frații Kiszka și toboșarul Danny Wagner, nu sunt decât o copie ieftină a formației Led Zeppelin. Eu consider că, în ciuda asemănării dintre vocea solistului Josh Kiszka și cea a lui Robert Plant, elementele împrumutate nu sunt strict led zeppelliene, iar printre formațiile cu impact major asupra muzicii aș putea menționa foarte ușor și AC/DC sau Deep Purple. Genul abordat este unul care nu lasă foarte mult loc de experimentare dacă vrei să-i rămâi fidel, iar faptul că Greta van Fleet nu a încercat decât o resuscitare a hard rock-ului, nu o reinventare a sa, e de apreciat.
Controversele nu au stat departe nici de zona de nord europeană a muzicii progresive: suedezii trupei Soen lansau în 2012 Cognitive și în 2014 Tellurian, albume pe care sound-ul lor era comparat cu cel al trupelor Tool și Opeth. Deși consider irelevant acest aspect, e posibil să-i fi ajutat în carieră, intenționat sau nu, și înclin spre a doua variantă.
Lotusul de pe muntele Lykaion
Au trecut doi ani de la ritualul de pe muntele Lykaion, când Soen începeau să-și descifreze stilul. Odată cu venirea noului chitarist Cody Ford, asistat adeseori la chitară de Lars Ahlund, clăparul formației, avem și confirmarea noii identități pe care și-o asumă Soen. Melodii precum Rival,Martyrs și Lotus înlătură orice dubiu în legătura cu asta, iar noul albumul Lotus pare să nu privească deloc în urmă.
Materialul discografic debutează cu Opponent, despre care aflăm că este fratele mai mic al piesei Sectarian de pe Lykaia (2017), de la care împrumută, cu mici schimbări, riff-ul dezordonat din început. La o primă audiție poate părea o mișcare lenoasă, dar o consider doar o dovadă a dorinţei muzicienilor să nu se despartă de cele mai originale elemente folosite pe materialele anterioare. Cody Ford a încercat să experimenteze cu sonorități cunoscute, înainte să lase melodia să curgă într-o direcție mai armonioasă în care chitara este acompaniată de bass și tobă. Opponent ne introduce în povestea albumului despre greutatea sau chiar imposibilitatea depășirii barierelor rasiale, religioase și de orientare sexuală, dar și despre protagonistul născut diferit într-o lume plină de răutate și preconcepții, în care este respins de cei apropiați: părinți, rude, prieteni.
Într-o notă mult mai soft și cu o linie de bass surprinzătoare, Joel Ekelöf se avântă pe Lascivious într-un dans lasciv al notelor. Pe vârful limbii sale se regăsesc cuvinte precum: decepție, agonie, suferință, întuneric, minciună, și, în același timp, oferă personajului principal prima soluție: găsirea unui loc ferit de priviri dezaprobatoare, în care să se ascundă alături de alți visători incurabili. A doua soluție este inevitabila luptă alături de cei asemenea lui: “So align with all the dreamers while we fight for our lives/ It is hard to find a reason when you’re heading for demis”.
Martyrs schimbă cu adevărat regulile jocului, ne aflăm în fața unei melodii care transmite enorm, de la instrumental la versuri. Susținut de riff-uri progresive frenetice, dar și de o secțiune ritmică foarte bine închegată, Ekelöf cântă despre cât de important este să nu-ți fie frică să fii diferit și să nu te lași încarcerat în așteptările pe care le au cei din jur asupra ta. Mesajul puternic și care face apel la toleranță, se aude cel mai bine la minutul 5:16 în strigătul de ajutor al solistului, un falset subțire și înalt pe care nu credeam că îl poate produce.
Lotusul din camera mov
Lotus nu este doar melodia care dă numele albumului, este și cea mai emoționantă baladă compusă de Soen. Îi ține cel mai bine locul piesei Lucidity, numai că de această dată părăsim camera mov pentru a păși către libertate, pe ritmuri de chitară bluesy: “Rich is the one who is free”. Vocea sensibilă a lui Joel îi face concurență serioasă lui Mikael Akerfeldt și este, în același timp, complimentată cum nu se punea mai bine de solo-urile executate de Cody Ford.
Covenant și Penance sună foarte groovy și familiar totodată prin pasaje parcă folosite și în alte melodii. Din nou, am convingerea că Soen au luat cu ei elementele originale cuprinse pe Tellurian, Cognitive și Lykaia și le-au atribut un suflu nou. Spre exemplu, Penance a fost presărată cu influențe latino și se bucură de niște intervale ușor ciudate, dar satisfăcătoare.
River, a doua baladă de pe album, nu se ridică la înălțimea Lotus, dar reușește totuși să atingă niște puncte destul de sensibile. Sunetul Mellotron-ului și al chitărilor acustice îndulcesc atmosfera, iar Joel demonstrează cât de mult a evoluat ca vocalist prin emiterea unei voci groase, susținute, în registrul grav și mediu, cât și a unui falseto.
Pe Rival ne delectăm cu riff-uri săltărețe și ritmate, sunetul a două bass-uri intercalate, dar și cu un clinchet produs de ciocnirea chitării de clape. Vocea solistului este adusă în față la mixaj și acesta este unul din semnele că formația vrea să se îndepărteze de una dintre caracteristicile sound-ului Tool: voce înfundată – instrumental pregnant.
Lunacy lovește cu caracterul ei izbăvitor, timp de 8 minute epice protagonistul își pune la îndoială sănătatea și se roagă pentru salvare: “It’s in my head, taking over/ And the only voice I hear is a prayer for release”. Compoziția este magnifică, melodia conține cel mai bun riff de pe album și cel mai bun background pentru a susține vocea solistului. Cred că surprinde esența Soen și dă direcția spre care sound-ul lor ar trebui să se îndrepte.
Găsesc albumul Lotus ca fiind o pledoarie despre diversitate, acceptare și incluziune, un mesaj actual puternic pentru ascultători. Este de asemenea, o lucrare muzicală care propulsează trupa undeva mai aproape de Dream Theater, Opeth, Tool și Steven Wilson, chiar pe valul Leprous – Tesseract – Vola.
“We are made for dreaming, for wandering the earth
For what we have is all we need.”
Comentarii recente