Cronică SoundArt (doi și trei)

După prima seară de la Sound Art, despre care a scris deja Corina, festivalul a cotit-o spre abordări stoner mai pronunțate în ziua de sâmbătă, în timp ce duminica a fost deschisă (Mihai Barbu Project) și închisă (Riverside) de sonorități progresive. Ca o observație de parcurs, seara de sâmbătă a fost mult mai echilibrată din punctul de vedere al formațiilor ce au urcat pe scenă, în timp ce duminica a fost mai degrabă un foarte lung moment de așteptare pentru polonezii care au lansat în 2018 albumul Wasteland.

Sâmbătă – 9 martie

Fiecare dintre cele patru formații care au urcat pe scena de la Quantic în a doua zi de festival a integrat în muzica sa elemente clasice sau vecine cu fenomenul stoner. Și de această dată (cum fusese și vineri) publicul a fost eterogen, dacă ne referim la vârstă participanților. Nu am putut să nu observ copii de 5-6 ani zburdând pe piesele Stonus, Weedpecker, (parțial și pe) Sunnata. Deja când au început grecii de la Planet of Zeus, ora era foarte înaintată, iar copilașii obosiseră.

Stonus

Nu cred că există persoană care să asculte rock metalic (indiferent de subgen) și care să nu aibă măcar un prieten care știe trupe dubioase de stoner/sludge/space/groove rock din Madagascar sau Lituania. În această categorie, dar la un level nu foarte ridicat, se încadrează și ciprioții de la Stonus, care (după cum bine v-ați dat seama) se încadrează în zona de rock și metal stoner.

Insularii au transmis o energie debordantă celor puțin mai mult de 150 de persoane aflate în sala de la Quantic în momentul respectiv. Am avut parte de o combinație interesantă și în același timp intrigantă de sludge, fusion, acid, și chiar garage rock. Două chestiuni mi-au rămas pe retină după prestația celor de la Stonus:

• Vocea s-ar plia excelent și într-un concert dedicat memoriei lui Chris Cornell (Soundgarden & Audioslave);
• Influența Electric Wizard este de necontestat pentru membrii trupei din Cipru.

Weedpecker

Pentru mine, primii polonezi din festival au reprezentat momentul de climax al celei de-a doua zile de Sound Art Festival. Versatili și în același timp experimentali, Weedpecker au reușit pe anumite intervale să comprime toate stările sufletești. Și vorbim despre o capsulă cu emoții, pe care aceștia au dizolvat-o de-a lungul unei singure melodii.  E drept că e vorba de piese lungi, care se apropie sau depășesc pragul celor zece minute. Weedpecker au reușit să scoată din joben destule momente de tipul Space to Bakersfield (Black Mountain), prin coborârea pe panta stoner și apoi prin urcarea pe culmile progresive.

Este genul de trupă (și aici e doar o presupunere, mă pot și înșela) care dacă s-ar ocupa 100% de muzică ar putea deveni un nume relevant pe scena metalică europeană. Urmează un clișeu: joburile de la 9 la 18 ucid de multe ori creativitatea. De la Weedpecker rămânem cu dorința infinită de experiment, dar și cu întrebarea referitoare la consumul de iarbă, pe care membrii trupei au adresat-o publicului. Nu vă spun ce au zis oamenii, rămâne secretul SoundArt.

Sunnata

După Weedpecker, a urmat perechea binomului polonez, o componentă mai doom și pe frecvențe (mult) mai joase. Vorbim de Sunnata, o trupă care a dat o definiție foarte precisă (chiar concisă) a ceea ce poate însemna muzica atmosferică. Dacă ar fi să stabilesc un cîmp de referință pentru deplasarea trupei, aș alege un pol sud ceva mai mainstream (Voodoo de la Godsmack) și un pol nord mai întunecat provenind (cum altfel) din nordul Italiei, Ufomammut. Măiestria polonezilor de a jongla printre subgenuri (au trecut inclusiv prin câteva faze puternic orientale, dar și prin stări vecine cu ritmurile electro) a fascinat publicul pretențios de la Quantic.

Nu ți se întâmplă prea des să observi laolaltă forță, vivacitate, dar într-o formă latentă, de superslow motion. Și dacă ai fost surprins după toate aceste elemente (să nu uităm nici bețișoarele parfumate), unde mai încap mici șuruburi și piulițe post-rock și acustice? E o întrebare la care nu vreau să găsesc răspuns nici după vizitarea întregii discografii a formației Sunnata.

Planet of Zeus

Ce ar fi titrat revistele de mondenități sau cum ar începe un articol cu titlu clickbait dacă ar avea ca subiect prestația legendarei trupe de stoner din Grecia?

Varianta I: Planet of Zeus, stoner bătrânesc – prea bun, prea ca la țară.

Varianta II: Metalul grecesc a zguduit scena de la Quantic.

Varianta III: Planeta lui Zeus sau Ciocanul lui Thor?

Depășind acest moment, pot spune că nu sunt neapărat fanul trupei Planet of Zeus, dar le recunosc meritele în dezvoltarea scenei metalice din Grecia. Oamenii sunt activi din anul 2000, moment în care metalul nu era așa proaspăt și atât de prizat în capitala Atena. Acum există foarte multe trupe care au recunoaștere la nivel european.

Și pentru că muzica nu ar trebui să fie despre încrâncenare, a urmat un moment de dans (citat din Paul Voicu, fotograf de concert cu state vechi), un moment în care garage-ul și rock ‘n’ rollul se contopesc într-un melanj amețitor. Nu am putut să nu remarc vocea lui Babis Papanikolaou, care dă unicitate cvartetului, mai ales în zonele de growl.

Duminică – 10 martie

Vorbeam la începutul articolului de lungul moment de așteptare până la întâlnirea cu Mariusz Duda și colegii săi. Nu voi vorbi despre trupele Viper Soup Complex din Malta și Lesoir din Olanda, din simplul motiv că mi s-au părut din alt film față de modul în care m-am raportat eu la festival. Asta nu înseamnă că într-un context diferit muzica lor nu poate să-mi transmită ceva semnificativ, însă de data asta voi sări peste prestațiile lor din cadrul SoundArt Festival.

Mihai Barbu Project

Nu vezi prea des trupe românești de prog care să fie incluse în festivaluri sau în concerte importante. Îmi place să cred că există (încă) multe locuri libere sau neocupate (alegeți voi nuanța) în sfera rockului progresiv românesc. Avem Asemic, avem White Walls și de foarte puțin timp avem și Mihai Barbu Project. Chiar dacă Devin Townsend pare a fi idolul tinerilor muzicieni, chiar dacă uneori influențele venind dinspre acesta se văd cu majuscule (inclusiv logo-ul trupei seamănă cu logo-ul de la Devin Townsend Project), lucrurile au timp să se așeze și să crească organic pentru Mihai Barbu Project.

Păstrând proporția, și muzica Soen a fost asociată la început cu ceea ce fac (sau făceau) Tool, dar evoluția de mai târziu a arătat că nu a fost vorba decât de o etapă de parcurs. Poate că și Mihai Barbu Project va reuși să-și găsească propria voce în anii ce vor urma. Ceea ce contează (în afară de show-ul aproape impecabil de la Quantic) este să rămână activi pe micuța alee a prog-metalului românesc și să nu facă pactul cu alte subgenuri.

Riverside

E greu să vorbești despre Riverside fără să nu spui platitudini, asta mai ales după ce ai ascultat de cel puțin zece ori fiecare dintre materialele discografice ale acestora. Iată cum arată lista mea de locuri comune:

• A sunat ca pe disc – și acustic, dar și electric.
• Un setlist extrem de echilibrat, care a conținut piese de pe mai toate albumele: Wasteland (aproape tot albumul), Out of Myself (3), ADHD (2), Love, Fear and the Time Machine (2), Rapid Eye Movement (1), Second Life Syndrome (1).
• Au avut un setlist de concert din turneu și nu de trupă de festival. Mai bine de două ore pe ceas.
• Au comunicat excelent cu publicul.
• Au zis-o pe aia cu Budapest, unii au luat-o de bună. Cei mai mulți au înțeles gluma.
• Și-au marcat definitiv teritoriul prog . E al lor și doar al lor.

Și acum revenind la un ton mai serios, sunt din ce în ce mai captat de reprizele acustice ale polonezilor. Cum spunea și Mariusz Duda în interviul ce va apărea pe Prog Notes foarte curând, sunt momente în care Lunatic Soul își face de cap în câmpul în care acționează Riverside. Viceversa este și ea valabilă. Asta cu toate că nu datorită reprizelor acustice și nici teritoriilor folk m-am îndrăgostit de muzica Riverside. Componenta electro m-a adus aici și tot ea m-a lăsat să zburd (la fel ca puștii și puștoaicele de 5-6 ani, de care vă povesteam la început) pe râu în jos, hipnotizat de avatarul actual al Riverside.

La final, se cuvine să remarc excelenta organizare a concertului și foarte buna sonorizare de care ne-am bucurat în cele trei zile. SoundArt Fest 2020 este deja în plan. Să vedem cu ce ne mai poate surprinde.