Care este prima senzație pe care o experimentezi atunci când asculți Distance Over Time (Inside Out Music, 2019) de la Dream Theater? Să fie uimire, să fie curiozitate, să fie pur și simplu admirație sau mai degrabă un efort fizic & mental pe care îl poți compara cu un antrenament susținut la sala de forță? Poți emite coerent măcar o frază de douăzeci de cuvinte în care să nu spui de trei ori că e un album bun și că îți place?
Încearcă acest exercițiu, fii distinct în comentarii, evită de asemenea și abordările de genul hate speech. Ar fi bine să nu cazi nici în prețiozitate și încearcă (poate, nu e neapărat singura soluție) să găsești o abordare trans-metal-progresiv. Nu totul se învârte în această bulă minusculă. Voi începe eu, ca să vezi la ce m-am gândit în mod specific. Dream Theater nu a (mai) scăpat (de data asta și la al XIV-lea disc de studio) de manierism și de reșapare în ceea ce privește formulele pe care cu minuțiozitate le-a construit în mai bine de 30 de ani de carieră.
Asta nu e neapărat ceva rău, mai ales că Distance Over Time vine după proiectul extrem de ambițios numit The Astonishing, unde riscul estetic a fost enorm. Și ruleta rusească a cam ținut cu Petrucci la momentul respectiv. Acum însă DOT e acel Rite of passage la care și trupele uriașe au dreptul. Există totuși niște argumente în apărarea trupei americane, mai ales că trăim în capitalism, iar casele de discuri nu funcționează mult diferit față de corporații în adevăratul sens al cuvântului.
Compendiu progresiv : 1970-2019
Fiecare deceniu (începând cu anii ’70) vine cu repere care au impus trenduri și ulterior evoluții în materie de rock progresiv. Anii ’70 au însemnat King Crimson, Pink Floyd, Genesis Yes, Tangerine Dream, Frank Zappa sau chiar Magma (pentru o abordare mai extinsă dpdv geografic), în timp ce anii ’80 au strălucit prin Marillion, Queensrÿche și Rush. Anii ’90 au adăugat progului sonorități metalice, mai ales datorită contribuțiilor aduse de Tool, Cynic, Meshuggah, Dream Theater. O mențiune importantă pentru acea perioadă este și Porcupine Tree, care a ales un alt drum decât band-urile mai sus menționate.
Apoi au venit anii 2000, în care o parte din numele din decada anterioară au confirmat, listei adăugându-se nume precum Opeth, The Mars Volta, dar și A Perfect Circle sau debutul carierei solo pentru Steven Wilson. În fine, la puntea dintre decada 00 și decada 10, au apărut (sau au devenit cunoscuți și au creat muzici memorabile) cei care asigură schimburile de generație în acest moment. Vorbim de Riverside, Leprous, Haken, Evergrey sau Soen.
Mai multă muzică ca niciodată
Despre marketing și nevoia de a avea constant produse noi (o dată la doi sau trei ani) am mai scris în materialul dedicat celui mai recent disc Riverside și am vorbit și în interviul pe care l-am luat trupei românești de prog instrumental, Asemic. Revenind la ideea cu marketingul, există două lucruri extrem de importante care derivă de aici.
Primul dintre ele se referă la faptul că în 2019 există muzică progresivă la dispoziția noastră câtă n-a existat niciodată şi fenomenul se va amplifica în continuare. Acum 30 de ani ar fi fost dificil să asculți imediat după lansare cel mai nou disc prog lansat să zicem în Argentina și mai ales să poți discuta direct cu respectiva formație. Azi o putem face prin mess sau prin mail. Ne bucurăm de foarte multă muzică datorită serviciilor de streaming precum Spotify, dar avem și tot mai multe show-uri live.
Al doilea aspect extraordinar este acela că avem activi muzicieni prog născuți în anii ’40, ’50, ’60, iar povestea merge chiar și până la trupe cu membrii născuți în jurul anului 2000. Jon Anderson, legendarul solist al trupei YES, scoate album de studio în 2019 la vârsta de 74 de ani. Eu văd în asta un temei de bucurie. De aceea, las pe planul al doilea contractele pe care le au trupele de rock progresiv cu casele de discuri, contracte care le obligă să compună și să producă mult mai repede materialele discografice decât o făceau de exemplu în 1995.
Probabil că nu toată lumea are la dispoziție avocații pe care îi folosesc membrii formației Tool, care și-au amăgit fanii cu album nou în ultimii mulți ani (deși uneori fanii sunt cei care nasc așteptări și nu trupa e cea care lansează zvonurile). Și ar mai fi un argument în favoarea noului disc semnat de Dream Theater. Ciclul turneu/album/turneu poate fi adesea suprasolicitant, mai ales că banii vin cu precădere din concerte.
Exemplul formației Metallica se poate extrapola cu succes și pentru Dream Theater în termeni de procente (desigur că Hetfield și colegii au încasări mai mari decât DT). În 2018, Metallica obținuseră 30 de milioane de dolari din spectacole, aproape 8 milioane din vânzări (albume, dar și alte produse) și doar două milioane din streaming online. Aici vorbim doar de primele șase luni ale anului respectiv.
Având toate aceste date, putem privi cu un ochi critic, dar și cu entuziasm spre Distance Over Time, album lansat de americanii de la Dream Theater pe 22 februarie 2019. Tot în această zi s-au mai lansat și alte câteva albume interesante, printre care și discul celor de la O.R.k. (cu participarea exraordinară a lui Serj Tankian). Și acum, să înceapă exploarea în creuzetul De(O)Teric!
Distance over Time 2019 – ce știam înainte de 22 februarie
Untethered Angel este una dintre cele trei piese pe care Dream Theater au publicat-o înainte de lansarea din februarie. Mulți dintre fani, inclusiv comunitatea românească, a făcut o noapte albă în așteptarea acestui cântec, care încerca și reușea să ne facă curioși de modul cum va suna întregul material discografic. De remarcat la această melodie este în principal vocea lui James LaBrie, care sună la cotele cele mai înalte. De asemenea, Untethered Angel are și calități de imn rock, într-o perioadă în care cu greu mai poți găsi așa ceva pe piața muzicală. Suntem totuși în 2019.
Din punctul meu de vedere (și e o opinie extrem, extrem de subiectivă) această porțiune a albumului comunică excelent cu pasaje de pe Train of Thought (2003). Nu este deloc întâmplător, mai ales că acel album făcea trecerea de la Six Degrees of Inner Turbulence (2002) spre Octavarium (2005). Asemănător, DOT face trecerea dinspre distopicul The Astonishing (2016), către ceva (anticipez) cu adevărat structurat și coeziv. E un pariu pe care sunt dispus să îl duc.
Paralyzed, alt single extras înainte ca materialul discografic să iasă, a fost piesa care mi-a dat cel mai mult curaj în legătură cu forța cântecelor pe care urma să le ascult. E o super-punte ce transcende istoria metalului și rockului progresiv, e piesa ce funcționează ca o hologramă sau ca o prezentare powerpoint (în cazul fanilor care lucrează în corporație). E un rezumat pentru tot ce înseamnă acest album și rescrie cumva clișeul/proverbul esențele tari se țin în sticle mici.
Dacă vreți, e miniaturizarea proiectului A Change of Seasons, iar solo-ul lui Petrucci grăiește în favoarea acestui argument. Partea frumoasă cu Paralyzed este că bucata respectivă ar putea fi integrat pe orice disc de la Six Degrees of Inner Turbulence încoace. Și nu și-ar da nimeni seama că ceva e în plus acolo.
Fall into the Light a fost dezvăluit publicului cu puțin înainte de 22 februarie. Metalul n-a murit, metalul există în continuare chiar și fără Mike Portnoy. Dacă Paralyzed funcționa ca o sinteză în interiorul creuzetului, Fall into the Light (nu Falling Into Infinity) e o replică a cutremurului din 2007. Systemathic Chaos ni se derulează pe retina și ne arată că posibilitățile de amestec, chiar și într-o zonă cu agresivitate mai pronunțată, sunt infinite cu Rudess & Co. Vorbim totuși de formația care și-a asumat influențe din Iron Maiden sau Black Sabbath . Deși aveam în față trei cioburi care unite puteau crea conexiuni în graf, ce a urmat nu are nimic de a face cu inevitabila proiecție din mintea fanului DT.
Distance over Time 2019 – ce nu știam înainte de 22 februarie
Soluția magică pe care am improvizat-o cu primele trei trackuri se lovește de un zid imaginar apărat de Barstool Warrior. Să fie un parfum de Images and Words? sau să fie partea care a fost tăiată la montaj din filmul The Astonishing? Nici măcar nu contează, mai ales că fiecare dintre noi am fost la un moment dat un barstool warrior sau un pariah, după cum intuia Steven Wilson nu cu mult timp în urmă. E clar că avem un cântec despre însingurare, un cântec despre teama de a fi marginalizat. Atât însingurarea, cât și teama de marginalizare sunt structuri ale puzzle-ului rețelelor sociale, sisteme care au schimbat cursul lumii în mod definitiv.
Room 137 ne repliază și formează împreună cu Barstool Warrior primul și singurul binom vizibil de pe DOT. Schimbăm perspectiva narativă, acum noi punem întrebările, iar cele cincisprezece minute de celebritate (sunt de fapt doar 6 minute și 43 de secunde) împrumutate de Andy Warhol lui Barstool Warrior au expirat deja. Room 137 e o piesă de forță, care arată din nou că trupa Dream Theater poate fi devastatoare și pe spații mai reduse. Maratonistul lasă locul sprinterului în zonele în care timpul nu mai are răbdare cu distanța. Room 137 e poemul în proză (la nivel de simțire) inclus pe DOT.
S2N e varianta actualizată a clasicului The Great Debate. S-a schimbat doar canalul de comunicare, Twitter-ul înlocuind televiziunea și radioul. De fapt și versurile următoare funcționează ca o postare pe Twitter pentru fanul de prog curios și încăpățânat. Have you heard the news?/A surging sea of circumstance/ Pain, starvation, war, abuse/ Sterile gloves hide dirty hands. Chiar dacă nu au fost foarte vocali în forma lor de artă din ultimii ani, membrii Dream Theater au avut întotdeauna o poziție politică articulată (fără a puncta foarte mult pe ideologie) față de lumea în care trăim. Iar S2N e una dintre acele piese care funcționează și individual, dar și în întregul construct.
Revenind la politică, poziționarea e naturală (îmi asum înjurăturile ce vin de aici), arta (fie ea literatură, muzică, pictură sau film) neputând ignora socialul în 2019. Signal to noise e o altă ramă pe care lumea de azi și-o pune, ignorând astfel impactul deciziilor tranșante asupra populațiilor foarte vulnerabile. Nu putem să nu ne întrebăm (cred că a făcut-o și Petrucci) ce urmează după Trump și Putin. Fără nicio legătură cu propoziția anterioară, finalul din S2N e un dialog polemic, iar continuarea albumului ne plimbă și prin alte labirinturi țesute de americani.
Îți era dor de Enigma Machine și de Illumination Theory de pe Dream Theater din 2013 (încă un disc ritual de trecere, în cazul de față – universul NOMACS)? At Wit’s End readuce acea stare pe care am trăit-o și noi în concert la București, în 2014. E cea mai lungă piesă de pe DOT, dar nici aceasta nu depășește granița celor 10 minute.
Din nou James LaBrie intră într-o formă de zile mari. E un cântec de dispoziție, care arată că fațetele creuzetului Dream Theater sunt departe de a se fi epuizat. Magicianul Rudess contribuie în stilu-i caracteristic, iar piesa continuă cu o zonă ludică, în care energiile se redistribuie și se reconstruiesc. E poate cea mai sentimentală porțiune a materialului, dar și un exemplu despre cum îți poți păstra identitatea în muzica progresivă de astăzi.
Cu Out of Reach vine o repriză de respirație asemănătoare cu ce găseam pe Images and Words în 1992. Vorbim despre secvența Wait for Sleep, dar în cazul Out of the Reach mizele nu mai sunt la fel de puternice. Dacă ar fi să aleg o roată care nu lucrează în parametri pentru Distance Over Time, aceasta ar fi Out of Reach.
Pale Blue Dot e întru câtva momentul de glorie al profesorului de percuție de la Berklee College of Music. Trebuia să vină și clipa Mangini la ora de metal progresiv. Nu știu dacă motivația a fost aceasta, însă modul în care lucrează tobele aici se simte amenințător. Pregătește Dream Theater (cel puțin la nivel mental) o altă distopie după The Astonishing? Sau e un final fals, o capcană întinsă din nou de abilul producător John Petrucci? Pare genul de încheiere care a fost aleasă din mai multe variante, după teste complicate despre care însă nu vom afla niciodată.
De aici răsare din nou întrebarea pe care mulți ascultători de prog o pun prea des. Unde se termină cerebralul și unde începe sensibilitatea în muzica Dream Theater? Răspuns: simțim diferit, ce ție ți se pare mecanic, mie nu mi se pare.
DOT beneficiază și de un bonus track care debutează cu un suflu puternic de Deep Purple. Viper King pare o sesiune de improvizație din care un chirurg foarte sigur a oprit exact esențialul. Nu e poezie, nu e nici proză scurtă, ci o cortină care cade peste amestecul de formule din creuzetul de imaginație vie. Combinările de D luate câte T ne-au oferit încă o dată motive serioase să le dezbatem muzica cântec cu cântec. Și asta e minunat într-o lume în care tot mai adesea spunem doar ne place sau nu ne place.
Comentarii recente