Mi se întâmplă adesea să mă gândesc la diferența extraordinară ce există între abonamentul de 23 de lei pe care îl plătesc lună de lună la Spotify (și de aici vine accesul la 99.9% din albumele trupelor care mă interesează în mod direct sau tangețial) și perioada anilor ’70-’80 chiar ’90 când, după spusele unui prieten care a văzut King Crimson live de câteva ori, un vinil cu o trupă prog de afară (să zicem Tangerine Dream, de dragul exemplificării) nu se împrumuta mai mult de douăsprezece ore. Nu știu dacă asta era o practică curentă doar în vestul țării sau era abordată și în Țara Românească. Nu mai spunem că anumite discuri ajungeau în Timișoara, Cluj sau la Magazinul Muzica la foarte mult timp după lansare efectivă din State, Anglia sau Germania.
Spotify: ucide sau deschide?
De aici, decurge firesc că albumul era o instituție în sine. Un album (fie el de prog-rock, rock clasic sau de jazz) se asculta cap coadă și mai puțin cred că i se căutau șlagărele sau acele zone care atingeau tangențial sau se pliau pe ceea ce înțelegem prin muzică comercială. Că trupe precum YES sau Marillion au dat la un moment dat hituri pop de calitate precum Owner of a Lonely Heart sau Kayleigh (această piesă a ajuns în 1985 pe locul al doilea în topul UK Singles Chart), asta nu scopul lor inițial a fost acela de a căuta gloria mainstream-ului. Sau măcar îmi place să cred asta că misiunea a fost mult mai înaltă. Albumele mari, acele teme mari par adesea să le lipsească trupelor din ultimii 25 de ani, deși avem și multe excepții notabile.
Revenind la Spotify, am găsit câteva statistici interesante pe care îmi susține următoarele aegumente. Cele 30 de milioane de cântece s-au transformat în ceva mai multe între timp. Informațiile la care mă refer sunt din sepotembrie 2018, deci de o dată destul de recentă. Conform sursei expandedramblings.com, Spotify deține în prezent 40% din totalul pieței globale de streaming online. Tot aceeași sursă precizează că în fiecare zi cinci milioane de playlist-uri sunt editate sau create pe platforma suedezilor. Mai mult, timpul mediu petrecut de ascultători pe Spotify în fiecare zi este de 148 de minute, iar numărul userilor cu conturi plătite era de 83 de milioane în iulie 2018. Ce ne spun aceste cifre și altele pe care le putem accesa pe site-ul amintit mai sus?
Că nu mai există acel timp dedicat exclusiv audițiilor repetate sau în premieră (52% din traficul de pe Spotify vine de pe smartphone-uri), că ascultăm muzică mai mult pe drum (de acasă la școală, de acasă la serviciu și înapoi) sau la birou, în căști. Ritualul înregistrării mixtape-urilor pare să fi apus definitiv, chiar dacă există trupe (mai ales din subgenurile de nișă), care produc încă (în ediții limitate) casete audio și discuri de vinil. Că se ascultă mai mult piese decât albume (nu ne referim neapărat la rock progresiv) și, cum spunea Vlad Datcu (chitaristul trupei Asemic), mulți dintre oameni preferă să bifeze trupe și concerte și nu să asculte cu adevărat muzică, să afle de ce o chitară sună așa și nu altfel și de ce piesa celor de la Haken are mai mult de zece minute.
Ceea ce mă face să las deschis răspunsul la întrebarea dacă Spotify ucide muzica sau, din contră, ne deschide drumuri la care nu am fi putut ajunge (sau nu am fi putut ajunge așa de ușor) în era muzicii în forma fizic. Nu face notă discordantă nici cel mai recent material de studio al britanicilor de la Haken, material la care am ajuns chiar în ziua lansării pe platforma Spotify (26 octombrie 2018).
Vector (2018) – evoluția naturală pentru Affinity
Vector, ca și Wasteland al celor de la Riverside sau Eat the Elephant de la A Perfect Circle, a fost printre cele mai așteptate albume ale anului 2018. Britanicii au dat câteva hinturi cu privire la ce ar putea conține discul venit la doi ani de la precedentul, dar, ca de cele mai multe ori, așteptările nu au corespuns cu audițiile repetate (cel puțin nu în cazul meu). Testul cel mai important pe care Richard Henshall (chitară), Raymond Hearne (tobe), Charles Griffiths (chitară), Conner Green (bas), Diego Tajeida (clape) și Ross Jennings (voce) voiau să îl treacă era acela că Vector nu va fi partea a doua a materialului care i-a propulsat actualmente în elita progului eruopean și chiar mondial. Pentru mine încă rămâne de văzut dacă trupa originară din Londra a reușit să bifeze acest obiectiv.
Vector debutează cu intro-ul Clear, piesă instrumentală care nu ne dădea foarte multe detalii despre coordonatele călătoriei muzicale. Piesa este centrată pe clapa lui Diego Tajeida, o bucată de început macabră și solemnă în egală măsură. Soluația aleasă de Haken s-ar fi potrivit și pe coloana sonoră a unui film SF din anii ’80. De ce nu chiar celebrul Blade Runner din 1982. The Good Doctor, pe de altă parte, are tehnica unei proze moderne, intrând direct în subiect. Avem lupta (de la distanță dart și din salon) dintre pacientul psihotic și catatonic, pe de o parte, și doctorul bun pe de altă parte.
Extrapolând puțin contextul, ne putem gândi la toate momentele în care am fost pe rând în situația pacientului catatonic și apoi am devenit noi cei care punem diagnostice (etichete). Piesa nu trebuie privită exclusiv prin lentile medicale, ci, ca majoritatea albumelor de azi, se duce spre o abordare mai largă, la nivel social. Versurile Electricity is the prescription he needs/Bring him back to society/Electricity is the cure that he really needs/Brings an empire to its knees par să vorbească de la sine. Încă de la această piesă putem observa ecouri sau replici ale precedentului material, lansat în 2016.
Uite povestea, nu-i povestea
Puzzle Box pare o răscruce de drumuri pe care Haken, ca entitate, e nevoie să o parcurgă. Tărâm al misterului și chiar al zonelor noir, această melodie (promovată și ea anterior lansării discului Vector) aduce și ea în discuție suferințele sau chiar (de ce să ne ferim de cuvinte dure) bolile secolului al XXI-lea. Versurile A fleeting sense of self-worth (Self-worth)/Evaporates into nothingness/A tepid grip on myself (Myself)/Melts away to oblivion atacă desigur și problema depresiei, una dintre problemele importante cu care se confruntă societate aîn 2018. Puzzle Box încearcă să topească punțile de legăptură dintre Affinity și Vector, e un pariu pe care în special Diego Tajeida (clape) și Raymond Hearne (tobe) îl fac cu viitorul rockului progresiv. Și în mare parte le cam iese. După această zonă remarcabilă a albumului, urmează poate cea mai puternică piesă din puzzle (vezi ironia sorții).
Veil e doza de uman, de suflet, de sentiment. Lipsa acestor elemente a fost deseori adusă în discuții de fani ai altor trupe de prog. Cel puțin eu am asistat la asemenea discuții care fac o separare clară între e suflet în aparat și nu e suflet în aparat (sintagmă inspirată de o piesă Șuie Paparude). Veil este piesa care comunică cel mai bine (și nu la nivel de continuitate între albumul din 2016 și cel din 2018) cu melodia mea favorită din discografia Haken.
Mă refer desigur la The Arhitect, piesă la care a fost parte integrantă și solistul trupei Leprous, Einar Solberg. Tot Veil e acel moment în care îți dai seama că povestea doctorului și a pacientului catatonic nu este decât o capcană pentru vânătorii de concepte de tipul in your face. Veil e cea mai complexă, cea mai lungă și cea care dă speranțe că Haken mai are multe etape de parcurs până la a furniza albumul aproape perfect.
Urmează o piesă instrumentală, Nil by mouth, care poate fi un omagiu adus filmului omonim regizat de Gary Oldman în 1998. Este cea mai experimentală bucată a unui Haken extrem de experimental per se. Electro, aproape jungle pe anumite porțiuni, această piesă pare un moment de nesiguranță, o răscruce de drumuri, la care membrii bandului își așteaptă inspirația. Un comentariu de pe IMDB referitor la filmul Nil by mouth spune că am prieteni din pătura de mijloc care au descris filmul ca fiind deprimant. Oare ce amestec are doctorul bun în această complicată ecuație?
Un final nu tocmai liniar așteptat
Host începe cu un pasaj jazz foarte liniștit, după care liniștea este preluată de vocea lui Ross Jennings. Poate fi numită balada acestui album? Nu este o afirmație pe care aș considera-o din start deplasată. Este o piesă despre resemnare, este o piesă de transcedere dinspre prezent spre orice alt tărâm pe care dorim să-l explorăm. Poeticitatea versurilor I’m fading, I dissolve into the ghost/I’m waiting for the earth to be my host mă duce cu gândul la întunecatul Edgar Allan Poe. Nu știu în ce măsură băieții s-au gândit la autorul Corbului în momentul în care au scris această piesă, dar melanjul pare să se susțină destul de bine.
Ultima piesă de pe disc, A Cell Divides, este și cea mai apropiată de precendentul disc, Affinity. E sound-ul care practic a ridicazt cota formației Haken în ultimii doi-trei ani. E și momentul în care ni se dezvăluie motivul pentru care acest album se numește Vector. Preserved in time/The insect comes alive/The amber falls away/The vector strikes/How can such a tiny wound/Cause me so much pain? Poate că toate pistele pe care am pornit până acum sunt false și că de fapt albumul celor de la Haken ne vorbește précis despre vulnerabilitate, delicatețe și suferință în doze diferite. Sau, de ce nu, despre evoluție mai ales la scară micro.
Un singur lucru e cert. Vectorul Haken (organismul care transmite germeni patogeni de la un animal la altul, de la om la om sau de la animale la om și nu mărimea matematică sau fizică definită printr-o valoare numerică, o unitate de măsură, o direcție și un punct de aplicație (reprezentată grafic printr-un segment de dreaptă orientat)) are mult mai multe secrete, pe care patru audiții nu le pot divulga în totalitate.
Comentarii recente