Nu prea știu nici acum ce introducere mai nimerită s-ar fi cuvenit materialului lansat de francezii de la Gojira. Pentru că orice formă clișeistică ar fi profund redundantă și în maximă contradicție cu materialul discografic.

Pandemia a reorganizat puțin scena evenimentelor pricinuite de lansările de albume: mai toate trupele cu materiale discografice lansate în prag de martie 2020 sau în curs de lansare, au avut dilema modului în care aceste materiale ar trebui să fie lansate. Unele au ales variante alternative (show-uri on-line, clipuri, etc) sau clasica amânare de turneu, până când, vremuri mai bune, vor lăsa din nou publicul la picioarele artiștilor.

Gojira a anunțat încă de la sfârșitul anului 2019 că un nou material discografic va face obiectul unei lansări în 2020. Doar că, și ei, ca mai toți ceilalți, au trebuit să își calculeze bine pașii. Poarta necunoscutelor evenimentelor live părea din ce în ce mai ermetic închisă, așa că versiunile on-line au ținut loc de placebo pentru fani. Un placebo care nu a făcut decât să alimenteze teribil, nevoia unor evenimente live. În acest context, lansarea primelor single-uri de pe noul album, nu s-a mai făcut în ritmul obișnuit, adică unul alert, ci chinuitor de lent. Atât de lent că mie mi-au indus ideea că nu mai sunt așa de siguri pe materialul produs. Doar că … nimic mai fals.

Pentru o trupă care își are rădăcinile în death metalul anilor ‘90, aflată la al optulea album, Gojira venea după un album cu o recunoaștere la nivel mondial, Magma din 2016. Evoluția acestei trupe este una organică, independentă de trend-uri sau clișee. De aici și ezitarea mea din introducerea acestui articol. 

Înființată în 1996 în orașul Ondres, cu titulatura Godzilla, francezii au avut un început pus sub semnul provocărilor modului în care muzica ar trebui produsă și înregistrată. Stilul lor nonconformist și tranșant, dublat de apariții live ca și trupă de deschidere pentru nume mari ale scenei metal, a adus rapid notorietate trupeților pe teritoriul Franței. Însă debutul a fost unul greoi și amenințat de veșnica problemă a finanțării. În 2001, titulatura va fi schimbată în Gojira, versiunea romaji a titlului de film care le-a inspirat numele. Terra Incognito apare în 2001, deschizând trupei, drumul spre participarea la unele festivaluri rock de anvergură. The Link, apare în 2002, aducând cu el recunoașterea dincolo de granițele proprii; noii fani din Elveția, Belgia sau Brazilia, sunt cuceriți de stilul franc al temelor abordate și de soundul brut și dur al trupei. Acesta din urmă, primește primele note clare, odată cu apariția albumului From Mars To Sirius, în septembrie 2005. Un album mult mai matur, în care temele care abordează spiritualitatea și cele care țin de raportarea omului la Univers, devin mult mai rafinate și ajung la o nouă dimensiune decât cea din primele două albume. The Way Of All Flesh (2008) și L’Enfant Sauvage (2012) au venit natural în siajul albumului lansat în 2005, încercând o rafinare în materie de sound și masterizare. Evident, pentru fanii hardcore, sunt albume la fel de solide ca și From Mars To Sirius, însă pentru marea masă, ele reprezintă o continuare a surselor de inspirație de atunci și o tușă fină a unor motive prezente pe acel material.

Însă în 2016, odată cu lansarea albumului Magma, trupa a arătat o apetență pentru teritorii mai noi, mai complexe, dar fără a pierde din duritatea și puterea materialelor lansate anterior. Însă Magma este prima dovadă a atingerii unui nou palier de maturizare, din toate punctele de vedere: compoziții, masterizare, sound, interpretare. Cu o formulă cimentată în turnee din ce în ce mai mari, cu o expunere pe măsură, la un public din ce în ce mai pretențios, francezii au înțeles perfect de ce au nevoie de prog metal și l-au încorporat în noul material. Rezultatul: un album apreciat în unanimitate de public și critici, care a scos Gojira din categoria trupelor de mijloc de afiș. Indiferent că vorbim aici de festivaluri rock, extreme metal sau prog, Gojira este în ultimii ani un nume de primă mărime, iar prezența lui în cadrul unui festival, asigură o categorie aparte de public; unul foarte consecvent, loial dar și exigent.

În virtutea acestui nou statut, noul material discografic, a cărui lansare a fost “întinsă” pe tot parcursul anului 2020, aducea cu sine numeroase furnicături pe timpan, ori de cate ori rulai unul dintre clipurile lansate ca single. Au ales aceasta variantă, limitați și de condițiile pandemiei, însă personal, cred că acest “motiv” de izolare li s-a potrivit mănușă, pentru că au putut produce câteva videoclipuri absolut speciale. Și aici, cu voia dumneavoastră, o acoladă.

Unul dintre atributele acestei trupe, pe lângă actul artistic, este acela că se implică într-un mod în care puține nume POT și VOR să o facă. Activismul zilelor noastre, este o consecință a unei evoluții (oare o putem numi astfel?!) pe care cel mai adesea îl vedem sub forma unor breaking news capabile să smulgă fie o lacrimă, fie un click sau un like pe rețelele de socializare. Arareori, el trece granița unei simple “distribuiri” spre ceea ce numim Faptă. Omenirea pare paralizată și captivă în propria ignoranță, preocupată mai degrabă să consume orice, din orice și în orice moment. Deși e trendy să fii ecologist, să susții cauze online, să condamni, să găsești vinovați, pare un act de bravadă nebunească sau de domeniul iluzoriului absolut să te implici in mod real în găsirea unor soluții punctuale. Băieții ăștia, au reușit anul trecut, performanța să adune cea mai mare sumă strânsă vreodată, pentru conservarea pădurii amazoniene. Portdrapelul acestei campanii a fost videoclipul piesei Amazonia, lansat ca single pentru noul material discografic. Evident, această temă, nu este una de noutate pentru cei familiarizați cu universul Gojira. Problemele reale de mediu cu care se confruntă omenirea astăzi sunt cu siguranță urmarea modului dezastruos în care mimăm înțelegerea unor noțiuni fundamentale de supraviețuire; preocuparea pentru aceste probleme, îngrijorarea față de posibilele rezultate ale modului în care tratăm viața în general sunt o componentă importantă a acestui ultim material discografic. Deloc întâmplător, una dintre piesele lansate, care a beneficiat de o animație excelentă la lansare: Another World, ne pune în fața unui astfel de posibil deznodământ . Deloc trendy sau clișeistic, tematica este abordată în cel mai direct mod cu putință, în stilul de acum clasic Gojira. 

Însă nu este singura. De-a lungul celor 8 materiale discografice, putem distinge ușor încă una dintre componentele cu greutate: turbulențele sociale. Unul dintre cele mai abuzive episoade pe care societatea l-a tolerat de-a lungul istoriei, este adus la lumină, într-un videoclip copleșitor: The Chant. Colaborarea cu graficieni, scenariști și cineaști de primă mână la realizarea unor videoclipuri, nu este un element de absolută noutate (vezi premiile obținute cu videoclipurile anterioare). Însă cu acest album, cred că ștacheta a fost ridicată pe un cu totul alt palier. Dincolo de clip, piesa este în sine o încântare, marcând poate trecerea spre un nou capitol din punct de vedere al creativității celor patru.

Nu-mi plac deloc superlativele absolute, pentru că riscă adeseori să arunce în trivial subiectul mult lăudat. Însă în fața noului material, nu pot decât să mă-nclin; și nu l-aș privi doar din perspectiva strict muzicală, pentru că astfel aș trunchia un efort genial; întreg materialul grafic (clipurile și grafica albumului) alături de texte susțin într-o manieră echilibrată întreg ansamblul. 

Cele unsprezece piese care alcătuiesc acest album, sunt dispuse în mod inteligent, alternând zonele de forță cu cele mai lirice. O altă caracteristică este o baleiere a tematicii surprinse în texte de la subiectiv la colectiv și invers. Ceea ce poate fi la un moment dat o introspecție sau o reflecție asupra sinelui, se transformă în cadrul aceleiași piese într-un stop cadru asupra omului ca specie: “We’re all dream into ourselves, in a collective coma.” Mesajul general al albumului este un îndemn la trezire. Trezire la realitate. O realitate care pare din ce în ce mai cosmetizată și mai artificială, din care părem să nu mai înțelegem nimic. Un strigăt către nicăieri în speranța unei învieri.

Soundul este dens, iar în el veți regăsi multe din elementele albumelor precedente. Deși greutatea riffurilor este în ton cu mesajul textelor, o nouă zonă (nu aș numi-o chiar lirică, pentru că nu este neapărat așa), una de o sensibilitate aparte, aș spune specifică doar pentru câteva piese de pe Magma, definită de solouri de chitară extrem de melodice, aduce cu sine, singura rază de optimism degajată de întreaga atmosfera a albumului. O lumină ce răzbate în tot acest peisaj apocaliptic. Cu toate acestea, albumul reușește să imprime ascultătorului un tonus ridicat, întocmai ca o doză de adrenalină, administrată unui letargic. Nu aș dori să fac mențiuni asupra pieselor de rezistență, pentru că probabil acest aspect va fi unul extrem de subiectiv la finalul ascultării întregului album. Tot ce pot să spun însă, este ca pentru mine, nu există nicio piesă slabă, fiecare având ceva aparte. Evident că există și surprize pe care nu le-aș devoala.

Evoluția aș spune că se vede și în partea de sunet. Dacă Magma a fost primul album înregistrat cu adevărat magistral, Fortitude duce mai departe aceasta mostenire: instrumentele sunt incredibil de bine echilibrate, basul unul extrem de prezent și corpolent, mult mai puțin distorsionat față de Magma, iar zona de tobe strălucește de la un capăt la celălalt. Atunci când peste tobe avem și solouri sau armonii de chitară, frații Duplantier sunt deliciul suprem. Singurul reproș este față de propria-mi persoană: că nu am spus toate acestea la apariția albumului. Mea culpa.

Exact ca în vremurile bune, muzica, textul și grafica se susțin și se potentează în modul cel mai natural. Și pentru că acest curaj, al vremurilor demult apuse are și un nume, el va rămâne consemnat în arhive : Gojira – Fortitude 2021.

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply