La început a fost cuvântul. Ceea ce automat ne induce ideea că dreptul de avea o opinie, nu este doar unul constituțional ci și un mic atribut divin strecurat în șoaptă, nouă muritorilor. Poate de aceea “datul cu părerea”, statornicit și ridicat la rang de artă a devenit un sport extrem de iubit în zilele noastre. Evident, el este potențat si de situația pandemică, mediul virtual fiind unul unde, cu preponderență, verdictele și judecățile de valoare își pot împrăștia sporii noului mod în care “facem critică”. Criticăm orice și pe oricine, dar să fie un titlu de adevăr absolut vă rog!
Poate o să vă întrebați de unde mi s-a luat (și) de data asta. Păi de unde li se ia tuturor, că doar nu putem socializa la un pahar de vin seara în fața unei cine tentante sau unuia de bere la vreun concert cum erau alea de pe vremuri. Mai țineți minte?! Alea de ne adunam și de nu aveam treabă cu subiectul, dar cel puțin era intrigant scenariul în care socializam și ne bucuram la unison de tot ce putea fi live. Ei și uite că în mediul ăsta în care ești obligat să stai doar tu cu oglinda in față și să “te informezi” de unde apuci și mai ales să spui ce crezi, devine dintr-o dată incubatorul unor atitudini bizare și unor judecăți în fața cărora axiomele aritmetice se topesc de conținut.
Câteva postări cu un aer complet inofensiv, care aveau mai degrabă scopul unei simple informări, au transformat repede cursul postării cu pricina, într-un… (s)curs. Personal, prefer să văd lucrurile simplu și echilibrat; opțiunile pe care le avem în diferite situații, se reduc de cele mai multe ori la două alternative: fie ne punem de-a curmezișul, încercând să ne apărăm argumentat opțiunea, cu riscul evident de a admite că pot exista și alternative în cel mai fericit caz adiacente, dacă nu diametral opuse, fie ne înscriem în procesul de a adera la acea opțiune, cu riscul de a ne integra în trendul general. Cand vine vorba de gusturile personale, încerc să păstrez același principiu. Mai ales în ceea ce privește gusturile muzicale. Ba aș adăuga, că în cazul celor din urmă, un bagaj profund subiectiv, va zădărnici de cele mai multe ori, orice tentativă de obiectivitate. Doar că nu e întotdeauna un exercițiu facil să asiști la o expunere, fără să-ți aduci contribuția personală. De parcă ai fi și întrebat. Dar măcar așa, prin simpla expunere a unei păreri, arăți că exiști. Ceea ce nu contravine nici logicii și nici bunului simț. Doar că uneori, logica pare scăpată de sub control, iar bunul simț devine un moft mult prea simplist pentru spiritele elitiste. O regulă de bun simț, zice că “decât să spui ceva urât despre un subiect, mai bine taci”. Evident nu discutăm aici despre expunerea unui punct de vedere contrar, cu argumente și în cel mai civilizat mod. Ci despre un subiect care a scăpat unei minimale înțelegeri.
Este evident că vremurile nu încurajează indivizii slabi. Nici în natură și mai ales când vorbim despre natura umană. Trebuie să arăți tuturor că ești în control, că ai situația la degetul mic și mai ales ești pregătit pentru un orice război fără finalitate. Dacă nu te ajută cunoștințele, cu siguranță o atitudine elitistă cu pedigree academic, exprimată cu severitate și autoritate vor reuși să te impună drept guru absolut. Mai mult, orice vulnerabilitate, sensibilitate sau limitare, vor fi aspru sancționate, pentru că nu-i așa, într-o lume a unor cyborgi din ce în ce mai perfecționați, versiunea 1.0 human nu pare doar desuetă, dar poate friza ridicolul.
O opțiune personală o reprezintă și îmbrățișarea ridicolului. De cele mai multe ori, involuntar, într-o acțiune de cosmetizare sau ascundere a unei vulnerabilități sau violențe. Și pentru că ziceam de gusturile în materie de muzică, o să mă rezum mai departe la ridicolul în materie de critici. Precizez că nu e vorba aici de o încercare de sublimare voalată a dreptului la replică. Îmi plac persoanele curajoase care își asumă riscul de a nu fi în pas cu trendul și de a încerca să argumenteze un punct de vedere contrar. Dar nu încetez a mă minuna de veșnica tendință de suprimare a lui sapiens sapiens de langă hommo. Și iată și câteva exemple:
“Domnule … nu se mai face muzica așa cum se făcea pe vremuri…” Și nu știu dacă să râd sau să plâng. Ba bine că nu se mai face, că unde am mai lipi verdictul de “plagiat”?! Înțeleg un atașament sentimental dictat de vremurile tinereții, de experiențele unor vremuri aflate astăzi la amurg. Înțeleg până și decizia de a te “opri” din căutare, pentru că tot ce-i nou ți se pare că nu te reprezintă. E uman și până la un punct, demn de empatia celor mai tineri. Însă dincolo de această limită, totul cade în ridicol. Un ridicol dat fie de neputința de a înțelege, fie de dorința de a NU mai înțelege. Dacă primul este scuzabil până la un punct, pentru că discutăm despre niște limitări, cel de-al doilea este profund condamnabil și cu consecințe adesea concrete. Și discutăm aici despre vestitul sindrom al divergențelor între generații, despre o prăpastie care se sapă încet și sigur, fără ca vreo urmă de reconciliere să poată fi întrezărită. La polul opus întâlnim o replică cu un grad de înțelegere la fel de sumar : “Nu-mi mai spune dom’le de anii ‘70. Ce să fac eu azi cu o muzica de pe vremea bunicilor?!”. O amnezie cronică învelită în panaceu pentru orgoliile nemângâiate. O analiză minimală, ne arată că muzica, asemeni celorlalte arte, are o evoluție a ei. Fie că ne place sau nu, genurile își urmează cursul evolutiv; dacă uneori schimbarea lor este anticipabilă, prin urmare imbrățișată fără prea multe împotriviri, alteori este brutală, dând naștere unor experimente foarte greu acceptabile. Însă și într-un caz și în celălalt, se vor găsi destui care să aclame un gen sau altul. Însă ceea ce este mai trist, este că și într-un caz și în celălalt, ciocnirea dintre generații nu va isca niciun viitor. Exemplele din păcate pot continua și cu repere de ordinul “păi când eu m-am apucat de ascultat rock, tu învățai mersul biped” sau la cealaltă extremă “ce să poți discuta cu un moș senil care a rămas blocat în perioada adolescenței?!”. Evident ele sunt adesea însoțite de un context pe cât de naiv, pe atât de perplex pentru cei cu inteligența la purtător. Exemplele oscilează adesea între banalități demne de o bălăcareală din piața Obor la coada de mici și emfaza unor “învățături” cu tenta academică, ce vor a pune la distanță impertinența juvenilă. Normalitatea unor discuții cu argumente pro și contra se poate transforma ușor într-o luptă a orgoliilor surde. De foarte puține ori, mi-a fost dat să asist la un dialog cap-coadă civilizat, din care fiecare să rămână cu ceva util și cu o experiență care să aducă un plus valoare fiecăreia dintre părțile implicate. Inutil să mai menționez că uneori umorul este perceput ca și atac personal. Există însă și exemple pozitive, oameni dedicați, cu o experiență deosebită, care au ascultat multe și care au trăit destule povești demne de o împărtășire cu cei mai tineri, la fel cum există și tineri studioși, dornici să-și lărgească orizonturile, fericiți ori de câte ori, cineva este dispus să-și pună pe tavă sufletul cu sinceritate.
Una dintre cele mai puternice imagini de la un concert live, o am de la Budapesta, din turneul A Dramatic Turn Of Events din 2012. În unul din rândurile din față, erau trei domni din trei generații diferite: bunicul (cu un tricou cu Rush – Farewell to the kings), tatăl (cu un tricou cu Dream Theater – Awake) și fiul cu un tricou cu proaspătul album lansat. Trei generații care au înțeles că rockul nu a stat în loc și mai presus de orice, că pentru a se putea bucura împreună de muzică, au nevoie de un punct comun și de o înțelegere reciprocă. Imaginea celor trei generații atât de frumos sudate mi-a rămas adânc impregnată în memorie. Evident că seniorul nu era singurul din generația sa la acel concert, la fel cum nu erau nici cei de vârste foarte fragede. Și poate și mai evident este că niciunii dintre ei nu ar fi fost acolo fără elementul de legătură. Inutil să spun că prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: oare de ce nu se poate și la noi?!
Istoria nu este alcătuită din puncte. Eventual are niște repere. Orgoliul și vanitatea de a te transforma într-un tătuc atotștiutor peste câteva puncte din această istorie, nu vor rezolva ecuația unei continuități la nivel de comunitate. Ne plângem că suntem asaltați de ritmuri orientale la fiecare colț de stradă, de ipocrizie și de forme fără fond transformate în idealuri; însă când vine vorba să înțelegem fiecare dintre noi niște puncte de vedere ale unor generații, sfârșim prin a ne sfâșia verbal, a ne servi de topuri și clasamente, a inventa criterii de departajare sau pur și simplu a refuza niște evidențe. Ridicolul în acest caz nu este doar o amară constatare ci și o direcție către nicăieri.
Muzica ne-a fost dată pentru a ne aduce împreună. Nou cu vechi, tineri cu vârstnici. Limitarile fiecăreia dintre baricade sunt evidente și umane. Ele nu pot fi depășite decât prin acceptare. Depinde de fiecare dintre noi cât de departe vrem să mergem cu înțelegerea punctului de vedere a celuilalt.
Personal, îmi plac enorm de multe titulaturi din “vechea gardă” și mă bucur că mai descopăr unele la fel de solide pe măsură ce aprofundez această perioadă. Evident că acest demers, nu ar fi posibil fără cunoștințele unor seniori, dornici să împărtășească din experiența lor. Dar în egală măsură, îmi plac și noile apariții, unele mai originale și mai avangardiste, altele mulate pe cei 60 de ani (și mai bine) de istorie ai rockului. Bucuria descoperirii unor nume noi îmi oferă fie exaltarea puștiului care se familiarizează pentru prima dată cu sonoritățile de rock, fie nostalgia unei mâini tremurânde pe vinilul de pe platan pentru vremurile când visele erau încă incerte. Fiecare dintre noi, avem o responsabilitate: de a transmite mai departe, bagajul de emoții pe care muzica ni l-a oferit. Felul în care alegem să facem asta, va sparge definitiv barierele dintre generații sau va ridica ziduri de după care nicio voce nu va avea ecou.
Verdictele absolute, ignoranța, autosuficiența, orgoliile și lipsa unui dialog civilizat, ne vor duce cu siguranță într-un punct fără întoarcere. În final, depinde de fiecare dintre noi dacă va alege calea surghiunului elitist sau înțelepciunea unei reconcilieri. Pentru fiecare dintre opțiuni, există consecințe dincolo de momentul prezent.
Și când te gândești că am scris toate astea, pe muzica lui Ian Carr’s Nucleus, fascinat de duetul dintre trompeta lui Carr și saxofonul lui Smith. Sublim. La alternanță cu Liquid Tension Experiment 2. Și oare cum să nu iubești toată gașca asta nebună supervizată de Levin?! Și m-am întristat la gândul că vom avea parte de o amânare Liquid Tension Experiment de vreo câteva săptămâni. Așa că în mod firesc, am schimbat registrul pentru că nu-i așa… We still celebrate, under the full moon madness
Comentarii recente