2020 va fi cu siguranță un an pe care omenirea îl va reține ca fiind unul excepțional, unul în care toate legile firii au fost forțate să se reașeze. Atunci când pandemia a devenit realitate, unul dintre pariuri, a fost acela, că în materie de muzică, vom avea parte de lansări pe bandă rulantă: fie că vorbim de albume noi, remasterizări sau live-uri, acest an ne-a oferit până acum de toate. În ce măsură acestea au fost și reușite … asta deja e o altă poveste și aș tinde să cred că e povestea fiecăruia dintre noi.

O lansare care a avut loc în luna septembrie, Versions Of The Truth semnată The Pineapple Thief, nu putea trece neobservată nici de către Prog Notes, deși ea se întâmplă la câteva săptămâni bune după lansare. Înainte însă de a discuta despre albumul proaspăt lansat, aș dori să fac o scurtă retrospectivă pentru cei mai puțin familiarizați cu această trupă.

Privind puțin înapoi…

În 1999, Bruce Soord, pe atunci un mare fan Porcupine Tree, Radiohead și Anathema, decide să-și lanseze o colecție de compoziții sub numele de The Pineapple Thief. Albumul de debut „Abducting The Unicorn”(1999), reușește să atragă atenția unui număr relativ mic de fani, însă al doilea album, „137” (2002), va reuși să atragă atenția mai multor case de discuri, fapt care îl determină pe Soord să își creeze pentru prima oară o formulă de trupă care să poată presta live : John Sykes (bas), Matt O’Leary (clape), Wayne Higgins (chitară), Keith Harrison (tobe).

„Variations Of A Dream” (2003) va fi și prima confirmare a talentului de compozitor, iar trupa va fi din ce în ce mai prezentă pe marile scene. Începând cu 2005, Steve Kitch îi ia locul lui Matt O’Leary, iar această primă schimbare de componență, va aduce și prima schimbare notabilă de direcție artistică, dar și de calitate a masterizării și mixajului albumelor. „10 Stories Down” este primul album care ridică ștacheta materialelor lansate. Implicarea graduală a lui Steve Kitch în procesul de creație (exclusiv în grija lui Soord până atunci), va aduce o binevenită diversitate în sound-ul trupei. O activitate prodigioasă la capitolul compoziții, cu albume lansate cel mult o dată la doi ani, a adus foarte repede trupa în atenția publicului din toată lumea: „Little Man” (2006), „What We Have Swon” (2007), „Tightly Unwound” (2008), „Someone Here Is Missing” (2010), „All The Wars” (2012), „Magnolia” (2014).

Dan Osborne va prelua odată cu înregistrarea materialului Magnolia partea de baterie, însă pentru o scurtă perioadă, pentru ca la finele anului 2016, trupa să alinieze cel mai complet line-up posibil, cu Gavin Harrison (ex Porcupine Tree, King Crimson și câte alte proiecte mai pot fi citate aici), în locul lui Osborne. Harrison a adus trupei acel rafinament necesar accederii in the Big League. Experiența sa, cumulată cu o chimie fantastică la capitolul compoziții cu Soord, dar și pe partea de ritmică cu John Sykes, a făcut ca ultimele materiale ale trupei, să fie de departe și cele mai reușite. „Your Wilderness” lansat în 2016, urmat de „Dissolution” în 2018, sunt două albume excelente, în care zona de crossover este rafinată la maxim. Mai există însă două observații: aportul lui Steve Kitch în zona de mixaj, a fost dublat și de compoziții mai sofisticate și mai complexe pe partea de chitară, iar prestațiile live au făcut ca trupa să nu mai fie o trupă de deschidere, ci una cu drepturi depline în aria Progului modern. Albumul live Were We Stood este dovada supremă a unui act live de cel mai înalt nivel, unde atât zona de improvizație pe solourile de chitară, dar și aportul senzațional al lui Harrison, pun cel mai bine în valoare geniul creativ a lui Soord.

„Dissolution” a adus zonei de crossover prog acel nerv și acea diversitate de care trupa avea nevoie; dincolo de liniile melodice memorabile, aportul sintetizatoarelor într-o doză aproape perfectă, breakurile si tremolourile marca Harrison au fost punctele strong ale acestui album, pe care nu cred că mă hazardez, dacă îl încadrez în zona celor mai reușite albume de crossover prog, alături de „Tubular Bells” (Mike Oldfield), „Doomsday Afternoon” (Phideaux), „In Absentia”, „Fear Of A Blank Planet”, sau „Nil Recurring” (Porcupine Tree), „Raven That Refused To Sing” (Steven Wilson).

Variațiuni pe aceeași temă?!

Versions Of The Truth”, lansat la casa de discuri Kscope (eu nu prea cred în coincidențe, dar cred că domnul Wilson are un fler aparte în a-i ține aproape pe cei asemeni lui), este după părerea mea, o continuare diferită, a temelor întâlnite pe „Dissolution”. Și pentru că adevărul absolut este adesea doar un concept prins între pagini de filosofie, cred că albumul de față (ale cărui prime schițe au prins viață încă din 2018), este o radiografie fină, din mai multe unghiuri, a relațiilor interumane. O lectură atentă a versurilor, deși la o prima vedere poate părea un joc cu multe prisme ale unei relații dintre un El și-o Ea, poate fi la fel de bine interpretat ca o radiografie a modului în care fiecare dintre noi, ne construim și mai apoi distrugem relațiile cu ceilalți, dar și cum ne raportăm la ceilalți.

Piesa de debut, cea care dă și titlul albumului, deschide albumul cu un intro atmosferic, dominat de un fascinant synth bass, urmat de o secvență de inspirație pop, care urcă gradual până la zona de refren. Construcția, crește în intensitate, abordând teme mai vechi reinterpretate pe chitară; este însă dublată de un text care excede zona instrumentală:

“If I had known what it’s all about
Someone told me to work it out
I live in this frequency
A frequency just for me
Just scattered voices
Not one that I can say
Is close enough for me to make it out
No words that I can care about
This is a world of silence
This is a world where you are safe
Yeah I am lost in this frequency
It’s a frequency just for me
I hear no voices
Not the ones that I betrayed.”

Break It All debutează într-un registru de forță, mult mai rock de la un capăt la altul, propunând o altă optică și un registru savuros între zona de ritmică și cea de armonie, basul și chitara fiind vedetele incontestabile, partitura de tobe și inserturile de sintetizatoare fiind metoda de condimentare a unei rețete deja știute, dar reinterpretate.

Excepție nu face nici Demons, tot o piesă într-un registru rock, al cărei intro seamănă izbitor cu teme de pe Dissolution. Alternanța de la forță la zona lirică e una naturală, aș spune marcă înregistrată, iar motivul oriental executat pe chitară, e acel ceva care îți rămâne pe retina auditivă.

Driving Like Maniacs este o trecere in zona mai domoală in care personal am detectat alături de alte teme precedente, un puternic iz de Steven Wilson, de dată mai recentă. O piesă care curge fluid, cinematică în egală măsură, aidoma unei călătorii pe Route 66 în nesfârșitul deșert din Colorado, unde șoferul Cadillacului își rezervă timp suficient pentru introspecție.

De unde imaginea asta?! Păi poate la prima auditie nu ți se revelează atât de clar, însă devine evidentă odată cu începutul piesei Leave Me Be, care te duce imediat cu gândul la o călătorie în deșertul american. Întrebarea, ușor retorică, de la finalul piesei, lasă deschis oricărei interpretări, una din temele acestui album : felul in care suntem acceptați de către ceilalți:

“We’re coming to get you
Why couldn’t you leave be?
We’re coming to get you
Whatever is left of me
We’re coming to get you
Why couldn’t you leave me be?”

Too Many Voices este o piesă despre felul în care ne raportăm la ceilalți și despre cum se raportează ceilalți la relația cu individul. O piesă despre vulnerabilitatea fiecăruia dintre noi la spiritul excesiv de critic și competitiv al celorlalți. Liniaritatea piesei, raportată la rafinamentul versurilor, mă face să cred că textul ar fi meritat un instrumental pe măsură. Dar e doar un adevăr văzut altfel, unul din multele posibile.

Our Mire pune sub lupă felul în care ne raportăm astăzi la lumea dornică tot mai mult de senzațional și can-can, la efortul individului de a rămâne deasupra noroiului în care poate aluneca singur, sau dimpotrivă pe care ceilalți i-l pot “oferi” pentru a rămâne “deasupra”. “The first to jump will be the first to stay alive / Go down with the ship to stay alive” sunt “soluțiile” diametral opuse iar registrul sonor este perfect adaptat acestei teme, piesa fiind una dintre cele mai bune de pe album.

Out Of Line este o piesă venită in siajul precedentei, atât ca elemente sonore, un scurt solo de chitară, dar foarte percutant, dar și ca mesaj al textului, despre cât și cum merităm o a doua șansă atunci când “trecem linia”.

Stop Making Sense, deși una din piesele “liniare” ale albumului, este poate și cea mai sensibilă, registrul vocal dublat de linia de chitară, alunecând în zone neexplorate încă de Soord. Aș spune că din acest punct de vedere, este singura inovație în materie de registru vocal.

The Game încheie acest material, cam în aceeași notă în care a fost început: melancolică și ușor tristă, în care o posibilă consolare ar putea fi conștientizarea regulilor jocului și felului în care decidem să fim parte din el sau nu.

O concluzie?! Poate fi, însă nu una categorică

Un album mai dark, mai dietetic, cu mult mai multe tente pop, mai bun pe partea de text, dar puțin mai plat și mai puțin inovator decât „Dissolution” sau „Your Wilderness” în materie de sound. Mixajul și masterizarea impecabile, vor aduce în urechea ascultătorului cele mai fine și subtile dintre liniile instrumentale, din acest punct de vedere, albumul fiind unul dintre cele mai reușite ale anului. Cât de mult ne place și mai ales cum va fi poziționat în preferințele fiecăruia dintre noi, este o versiune a adevărului profund subiectivă. Una din multele posibile.

The Pineapple Thief rămân o trupă extrem de agreabilă, solidă în reprezentațiile live și care cred că merită aprofundată pentru o corectă raportare. Iar dacă vreun festival de anvergura Artmania sau vreo inițiativă neașteptată nu vor manifesta vreun interes pentru a-i aduce la noi, este posibil să trebuiască să ne orientăm, la fel de subiectiv, spre una din locațiile viitorului turneu. Una din multele posibile, dar nu România.

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply