Nu am aflat dacă ultimul experiment v-a afectat foarte mult spre deloc. Astăzi e despre o cu totul altă direcție și o cu totul altă sonoritate, una mai pământeană, deși în mod paradoxal e vorba despre Space Progressive Rock / Psychedelic Progressive Rock. În mod inevitabil, o să spun și despre această trupă că e una mult mai puțin celebră decât ar fi meritat. Se pare că de aceeași părere sunt și iubitorii de progresiv mai cunoscători decât mine din perioada anilor ‘70. NEKTAR, pentru că despre ei este vorba, este o trupă despre care s-a povestit relativ puțin și care a fost într-un con de umbră, uneori nedrept, din cauza unor nume ca Pink Floyd sau Eloy. 

Deși stilistic nu sunt niște epigoni și au prea puține elemente comune cu mai sus numiții, acest grup format la Hamburg în 1969 este unul aparte, majoritatea albumelor lor fiind puse sub sigla de album-concept. Așa că, dacă astăzi vă plac albume precum cele de la Ayreon sau Guilt Machine, cu teme din zona fantasy / science fiction, poate nu ar strica să vedeți de unde își trag rădăcinile. 

Formată exclusiv din niște englezi stabiliți în Germania, această trupă a fost mai întâi una de underground, ca Amon Duul II, Can sau Guru Guru, împărțind adesea scena unor evenimente aflate la granița obscurității. Formula originală, a fost: Derek “Mo” Moore (bas), Ron Howden (tobe), Allan “Taff” Freeman (clape), Roye Albrighton (voce și chitară). În această formulă au susținut un concert în care, în lipsa unui material discografic, au improvizat de la un capăt la celălalt. La începerea concertului, au stabilit de comun acord că dacă va fi un eșec se vor numi Pollen, iar dacă va fi un succes, Nektar. Show-ul lor a fost unul atât de impresionant, încât Mick Brockett, cel care a asigurat luminile pentru show-urile Pink Floyd în anii ‘60, le-a oferit gratuit serviciile pentru următoarele concerte. Astfel că, după doar câteva reprezentații, trupa a cooptat un nou membru în persoana lui Brockett, ceea ce a dus la un ascendent fulminant în zona undergroundului german. 

Cu fanii deja cuceriți, următorul pas logic a fost editarea unui album de studio, fapt care s-a și întâmplat, Bellaphon oferindu-le șansa de a înregistra materialul de debut sub forma unui prim contract, în 1971. A Journey To The Center Of The Eye este primul material discografic, un album-concept în care, în mai bine de 40 de minute, suntem seduși să călătorim în compania unui astronaut călăuzit de o entitate extraterestră, nu mai departe de … “Centre Of The Eye” (ceva fani Tool pe recepție?!). Urmat de o serie de concerte în care au cântat acest album integral, alături și de o piesă în 4 acte “Do you believe in magic 1, 2, 3, 4”, cu o reprezentație completată de jocul de lumini perfect cadrat pe muzică, trupa a primit practic un “cec în alb” pentru înregistrarea următoarelor două materiale discografice. Progresul tehnologic le-a permis înregistrarea primului dintre acestea în 1972, într-un nou studiou de înregistrări, în care era permisă înregistrarea pe 16 canale în loc de 8, cum o făcuseră pe albumul de debut. Acest salt se va reflecta și asupra mixajului albumului A Tab In The Ocean, considerat de cei mai mulți fani capodopera trupei, înregistrarea fiind una care să le permită artiștilor o exprimare mai complexă și mult mai elaborată. Sonoritățile acestui al doilea album au fost completate de grafica lui Helmut Henske, un grafician cu multe teme psihedelice, aflat la început de drum și care avea să devină și el un “membru” al trupei, semnând și următoarele coperte ale acesteia. Cu toate aceste calități, dublate de prestații live aflate la limita perfecțiunii, notorietatea lor a explodat. Vor fi contactați de Zappa pentru a fi “performing supportive act” în turneul european al albumului “Overnight Sensation”, vor ajunge în topurile englezești și în preferințele publicului de peste Ocean. Acest ansamblu complex de muzică, poezie și lumini a fost rețeta cu care și-au continuat cariera în anii de după. Albumele Sounds Like This – un live double LP, apărut în 1973, urmat de Remember The Future în același an, au cimentat reputația trupei și i-au oferit noi orizonturi de exprimare. Au urmat în 1974 Down To Earth (un alt album-concept care explorează tema circului) și în 1975 Recycled, un album cu sonorități mai apropiate de Gentle Giant decât de zona psihedelică. În 1976, Roye Albrighton părăsește trupa, fiind înlocuit de Dave Nelson, chiar înainte de începerea înregistrărilor albumului Magic Is a Child

În 1978, se înregistrează prima dezmembrare a trupei, fiind reluată un an mai târziu în formula Albrighton, Freeman, Carmine Rojas (bas) și Dave Prater (tobe). În această formulă va apare un nou album de studio, Man In The Moon, în 1980 și vor susține câteva concerte. În 1982, vor lua a doua pauză, de această dată una de lungă durată, până în 2000.

În această a treia etapă, schimbările vor fi dese și diferite formule vor înregistra un material de studio, pentru ca mai apoi altele să susțină concertele live. Vor mai fi lansate următoarele albume: The Prodigal Son (2000), Evolution (2003), Time Machine (2012). Vor fi prezenți la cele mai prestigioase festivaluri de prog din întreaga lume, cu turnee atât în SUA cât și în Europa.

La 26 iulie 2016, Roye Albrighton moare din cauze necunoscute. O parte din foștii membri Nektar vor forma New Nektar, cu sediul în Germania, iar altă parte vor continua sub denumirea de Nektar, cu sediul în SUA, fiul regretatului chitarist, Che Albrighton, preluând ștafeta. În 2018, New Nektar au scos albumul de studio Megalomania (tot un album-concept, cum altfel?!), iar in 2020, sub titulatura Nektar a apărut albumul de studio The Other Side.

În ciuda deselor schimbări de componență, uneori tradusă și prin schimbări stilistice importante, perioada anilor ‘70 rămâne un reper în progul psychedelic și space prog. 

Personal aș recomanda toate albumele lor pană la Magic Is A Child. Veți descoperi cu siguranță suficiente motive să vă îndrăgostiți de această trupă și să o ascultați poate după aceea integral. Sunt unul dintre aceia care au descoperit-o târziu și pentru asta am un oarecare regret. Însă este una dintre trupele care ajunge des pe platan, iar asta nu e puțin lucru.

Sper să vă placă și să o apreciați, iar dacă pentru unii dintre voi se va dovedi “o altă trupă cu sound de anii ‘70 fără nimic special”, lăsați timpul să treacă și mai ascultați-o o dată. Poate mai cu atenție. Nu e deloc o trupă oarecare.

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply