Prologos

Scriu aceste rânduri la câteva ore după aflarea cutremurătoarei vești a încetării din viață, după o cruntă bătălie cu cancerul, a marelui Neil Peart. Și dacă muzica, textele și virtuozitatea lui Neil vor dăinui peste timpuri și vor influența încă multe generații de artiști ai acestei planete, se cuvine să ne uităm un pic mai atent și la moștenirea spirituală lăsată în urmă de unul dintre cei mai mari bateriști rock ai tuturor timpurilor. Iar unul dintre exponenții principali ai acestei moșteniri este Mike Portnoy, pentru care Neil a fost “mentor, erou personal, un mare gentleman și un bun prieten”.

La fel ca Neil, Mike este un exemplu de cât de departe se poate ajunge în acest domeniu prin ambiție, talent, continuă explorare și foarte multă muncă. La fel ca Neil, Mike a știut cum să treacă peste momente foarte dificile și să își regăsească inspirația. În fine, la fel ca Neil, ceea ce Mike va lăsa în urmă, la finalul carierei sale (moment de care autorul speră că ne despart încă foarte mulți ani), transcende cu siguranță o simplă enumerare discografică: e o dovadă a personalității, pasiunii și perseverenței unui mare artist, toate puse în slujba zeului muzicii – Apollo.

Despre Apollo și discipolii săi este vorba și în articolul de mai jos. Primul dintre ei este, ați ghicit deja, neobositul Mike Portnoy, care, după o carieră prolifică petrecută ca fondator, compozitor, lider de formație și baterist al Dream Theater, anunță în 2010 despărțitea de colegii săi. Urmează 10 ani în care Mike pendulează, la fel ca muzica formației în care a activat timp de 25 de ani, între cele două mari pasiuni muzicale ale sale – rock progresiv și metal, câteodată luate separat (Neal Morse Band, Transatlantic și Flying Colors, respectiv Adrenaline Mob și Metal Allegiance), câteodată combinate (Portnoy Sheehan MacAlpine Sherinian și Sons of Apollo). Elanul său creator duce astfel la apariția a 20 de albume de studio cu 9 formații diferite în acești ultimi 10 ani. Ar fi ușor de crezut că, la o asemenea frecvență a aparițiilor noi și a alergărilor constante între formații și stiluri muzicale diferite, calitatea va lăsa de dorit. Nu este cazul, discuri precum Kaleidoscope, The Similitude of a Dream, Hot Streak sau Third Degree fiind extrem de bine primite de fani și critici.

Coleg de formație timp de 5 ani de zile cu Mike în Dream Theater, apoi timp de 2 ani în supergrupul instrumental Portnoy Sheehan MacAlpine Sherinian (PSMS), Derek Sherinian, acest versatil “Caligula al clapelor”, cum l-a numit Alice Cooper, vine să completeze sound-ul Sons of Apollo cu arsenalul său de instrumente cu taste vintage. Astfel se va reîntregi binomul The Del Fuvio Brothers, iar cei doi foști membri Dream Theater au din nou ocazia să lucreze și să compună împreună.

La bas, alt coleg al celor doi in PSMS și coleg cu Mike în The Winery Dogs, și unul dintre cei mai titrați exponenți ai utilizării chitării bas ca instrument solistic principal – Billy Sheehan. Iar la chitară, alt virtuoz al instrumentelor cu coarde și cu un CV la fel de impresionant ca restul colegilor: Ron “Bumblefoot” Thal.

Jeff Scott Soto completează formația și aduce supergrupului acea voce tipică de hard rock american. Astfel, coloratura sonoră a formației se îndepărtează de exponenții primului val ai metalului progresiv precum Dream Theater sau Fates Warning și e dusă mai aproape de Symphony X, a căror vocalist Russell Allen este, de altfel, coleg cu Soto în Trans-Siberian Orchestra.

Văzând cele de mai sus, se nasc, natural, câteva întrebări. Vorbim, iată, despre încă un “supergrup” cu Mike în componența sa, cu muzicieni cu un CV impresionant. Va fi întregul mai mare decât sau măcar egal cu suma părților? Ce aduce nou trupa? Cu ce diferă Sons of Apollo de celelalte proiecte ale lui Mike? Cu ce diferă MMXX față de albumul lor de debut Psychotic Symphony? Răspunsul la toate acestea, în rândurile următoare.

Parodos

Cei cinci viteji de peste-Ocean
Urmași ai lui Apollo
Cu Derek și Mike în prim plan,
E de Euterpe acolo?


Dar Jeff, icnind răsunător

Pe Ron și Billy-adună
Cu lire noi, triumfător
Sau plin de zarvă sună?


Vor fi ei, zeii, mulțumiți,
De cânturile-oferite
?
Sau Fiii aspru pedepsiți,
Și lirele tocite?

Episodio kai stasimon

După cum se vede și din componență, Sons of Apollo este, în esență, o trupă cu trei chitariști principali. Bine, unul dintre ei la clape, iar altul la chitară bas, dar atât Sherinian cât și Sheehan își mânuiesc instrumentele în aceeași manieră ca și Bumblefoot: agresiv, conducând melodia, schimbând cursul ei, punctând sau având numeroase intervenții solistice. Atunci când nu armonizează, fii lui Apollo sunt într-o bătălie constantă pentru următorul artificiu tehnic spectaculos. Portnoy, deja obișnuit să împartă secția ritmică cu Sheehan, asigură, ca de obicei, o fundație solidă și variată, lăsând suficient spațiu celorlalți muzicieni să se desfășoare, în timp ce Soto potențează agresivitatea celor patru muzicieni, adăugând sunetului încă o priză de metal.

Dacă ar fi să comparăm MMXX cu debutul Psychotic Symphony, putem spune că acest al doilea album Sons of Apollo este unul mai dur, mai direct, mai agresiv, dar și mai coeziv, formația sunând mult mai legată, fapt ce se datorează fără îndoială turneului de promovare al primului album și timpului petrecut împreună de cei cinci, atât pe scenă cât și în afara ei. Dacă ați apreciat așadar Psychotic Symphony, puteți să vă opriți din citit, pentru a nu vă răpi din bucuria descoperirii noului album, și direcționa browserul către InsideOut, Spotify, Apple Music, Tidal, YouTube sau pagina voastră preferată de consum de material muzical.

Nu ați plecat? Să trecem, așadar,
Prin noile cântări de Fii
Rapid, virtuos, alert ritmul va fi
Se vede că sunt menestreli cu har

Iar dacă nu sunteți familiarizați cu sound-ul Sons of Apollo, aș spune că este un amestec între Dream Theater-ul perioadei Falling Into Infinity (deloc de mirare, fiind perioada în care Mike și Derek erau colegi de formație) și un hard rock american optzecist din zona Rainbow / Van Halen. De altfel, MMXX începe cu un “citat” din New Millenium, ca o exprimare clară a direcției muzicale și a istoricului fraților Del Fuvio. Secvența introductivă este urmată de unul dintre numeroasele riffuri djent ale lui Bumblefoot. Totul curge într-un format de metal midtempo, până la secvența instrumentală, un “dialog” între Bumblefoot și Derek, cu acesta din urmă alternând între Hammond-ul clasic și patch-ul de clape “monster lead”, creat de el împreună cu cei de la Korg în perioada Falling Into Infinity. O melodie dinamică, alertă, perfectă ca single de debut:

Urmează o piesă care se apropie și mai mult de hard rock-ul din zona Rainbow, Wither To Black, construită din nou în jurul unui riff Bumblefoot, dar cu un refren extrem de catchy, ce ne amintește de marele Dio. Derek alternează din nou între acompaniament Hammond pe strofe și monster lead pe solistică, iar secțiunea centrală cu arpegii extrem de rapid executate, într-un nou dialog Sherinian – Thal susţinut de Sheehan și Portnoy, face din piesă una dintre preferatele mele de pe album și cu siguranță o melodia care va da foarte bine în concerte.

Revenim la referințele Dream Theater cu Asphyxiation, care, după un început undeva între The Mirror goes industrial și Just Let Me Breathe, se poziționează ferm în zona melodiei sus-amintete de pe Falling Into Infinity, prin acorduri și patchurile folosite de Derek, nu doar prin titlurile asemenătăoare de melodie. Avem din nou o secvență solistică remarcabilă, după mijlocul melodiei, cu un dialog Sherinian-Thal încadrat de unisonuri.

Desolate July, “balada” albumului, este dedicată prietenului și colegului de formație al lui Soto, David Z, basistul Trans-Siberian Orchestra și Adrenaline Mob, care a decedat într-un accident rutier avut cu microbuzul trupei din urmă în urmă cu trei ani. Pianul apare pentru prima oară în prim-plan, iar după mijlocul melodiei aceasta se transformă într-o piesă hard rock downtempo, complet cu solouri de monster lead și chitară și cu Sheehan completându-i excelent pe cei doi:

O pauză de la atâta agitație
O odă celui ce s-a stins
Jelind o cruntă tribulație
De Melpomene am fost cuprins

King of Delusion, a doua cea mai lungă piesă de pe album după epic-ul de final New World Today, începe cu un intro de pian a la Firth of Fifth, urmat, surprinzător, de o explozie de riffuri Thal. O melodia a contrastelor, cu un refren din nou foarte melodios, riffuri extrem de agresive, o secțiune de mijloc lentă, evocând secțiunea introductivă, și un duel clape – tobe al fraților Del Fuvio, urmat de solo extrem de reușite Thal și Sherinian. O altă favorită a mea de pe MMXX. The prog is strong with this one!

Fall to Ascend, o melodie mult mai compactă, construită din nou în jurul – ați ghicit – unui riff djenty marca Thal, își continuă cursul normal până în jurul – ați ghicit din nou! – mijlocului melodiei, când urmează un mini-Dance of Eternity absolut dement cu unisonuri, arpegii și solistici fulgerătoare, schimbări de ritm, Sheehan și Portnoy dezlănțuiți și ei, înainte de a reveni, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, din nou la refrenul melodiei. Încă o melodie care va impresiona live:

Nu ar fi progmetal dacă nu am avea și motive muzicale de inspirație orientală, prezente în Resurrection Day atât în frazarea motivului de pian, cât și în refren. Două solouri de bas mai târziu, putem spune că și Billy Sheehan demonstrează din nou, dacă mai era cazul, de ce și locul său este în lumina reflectoarelor.

Ajungem, iată, și la Opus Maximus-ul acestui al doilea album. Cele 10 minute ale piesei instrumentale de pe finalul Psychotic Symphony sunt însă lejer întrecute de cele 16 minute ale piesei ce închide MMXX, New World Today. După un început în care Derek ne surprinde cu niște acorduri parcă desprinse din soundtrackurile lui Vince DiCola, urmează un asalt melodic continuu, într-un format atipic ascultătorilor obișnuiți cu respiro-uri presărate de-a lungul unor melodii prog de peste 15 minute. În schimb, Fiii lui Apollo mențin un ritm alert, alternanțele strofă-refren fiind urmate de o solistică spectaculoasă de bas/clape/chitară, unisonuri, tipicele schimbări de ritm și metri complecși ale lui Portnoy, înainte de a încetini motoroale pentru secțiunea lentă de final.

Odat-ce liniște-am avut,
Și zgomot înainte,
Să le alăturăm am vrut,
Cu zeii prog în minte.

Exodos

Ce putem spune la final? Un album în stilul primului, un prilej pentru cei cinci de a câștiga un plus de coeziune și de a demonstra încă o dată extraordinara lor virtuozitate instrumentală. Dacă gustați hard rock și metal cu influențe prog și artifcii tehnice extrem de intimidante, vă recomandăm să aplecați urechea la ce au de spus Fiii pe acest MMXX.

Cât despre Mike, faptul că a reușit să înregistreze, în decursul unui an de zile, albume noi la un nivel atât de înalt cu Neal Morse Band, Flying Colors, Sons of Apollo și Transatlantic, în paralel cu turnee cu aceste formații și nu numai, e o dovadă nu doar a disciplinei și dedicației sale extraordinare, ci și a faptul că, prin tot ceea ce face, rămâne și în anul MMXX cel mai important exponent și ambasador al rockului progresiv. Cu asemenea urmași, moștenirea lui Neil e în siguranță.

Răzvan Tudose

Răzvan Tudose

Răzvan a fost purtat de pasiunea pentru Prog până în marea Caraibelor, în Cruise to the Edge, după ce cartase traseele tradițional-festivaliere de pe continentul European. Audiofil și meticulos, scrie cu naturalețe despre muzica ce i-a fost și îi este partener de călătorie și companion cotidian.

Leave a Reply