Înainte de a începe cronica propriu-zisă a albumului Nouă (cel de-al șaptelea din cariera muzicienilor), semnat de trupa byron, se cuvine să lansez niște întrebări, la care, dacă veți dori, puteți răspunde prin comentariu sau puteți medita fără să lăsați un răspuns propriu-zis.

  • Mai poate fi arta contemporană separată de ce se întâmplă atunci când deschidem Geamul sau Facebook-ul?
  • Se mai pot scrie albume/cărți/filme/piese de teatru care să ducă absurdul dincolo de ororile prezentului?
  • Mai are cineva chef și timp să seteze granițe între genurile muzicale și etichete pentru fiecare album în parte?
  • Poate fi un  album muzical (chiar și conceptual) o radiografie pertinentă pentru 30 de ani de Democrație?

Preambul

Fotograf Cristian Șuțu

Ar fi mult mai multe întrebări la care caut încă un răspuns, dar timpul până la lansarea albumului byron este foarte scurt (scriu această cronică luni, 4 noiembrie 2019, puțin după ora 21) și nu vreau să vă blochez în frământările mele. Voi spune doar că mă bucur enorm să pot scrie un text despre un album al unei trupe românești, în limba română, în care versurile au fost pentru mine tentația principală. Și când te gândești că byron a cântat multă vreme mai mult în engleză.

Capitolul I: În care byron stabilește harta și teritoriul albumului

Îmi vine să dispar și eu în decor/În lume/Să fiu doar un alt eremit călător/Fără nume (Acasă). Avem o hartă a României, format mare, asemănătoare cu cele la care arătam cu indicatorul unde se varsă Dunărea sau care este reședința județului Neamț. În ceea ce privește teritoriul, acesta este atent construit, piesă cu piesă, de Dan Byron, Sergiu Mitrofan, Dan Georgescu, László Demeter și Ovidiu Cristian. Chiar dacă harta este una cunoscută (țara noastră-i o comoară), modul în care trupa jonglează cu teritoriul aduce practic elementul de unicitate.

Capitolul al II-lea: În care trupa aruncă în scenă primul trigger

Eram cu toții daci,/Latinizam aurolaci/Și-n timpul liber pilotam/Farfurii zburătoare și fumam (Consumatori de vise). Acest cântec poate funcționa și ca hit sau manifest pentru radio, dar și ca o reflecție (când ironică, când sarcastică) a modului în care ne schimbă România în fiecare zi, pe fiecare dintre noi. Să fie o abordare poetică sau metafizică a polarizării sociale, a problemei migranților sau mai degrabă o armă deloc contondentă (să zicem o săbiuță de plastic) care încearcă să apere teritoriul nouă, care crește văzând cu ochii.

Misiunea e asumată, dar extrem de dificilă. La un freak show cum e acum situația politică din România, nu poți intra decât cu armele de freak show. Lăsați săbiuțele de plastic la intrare în containerul special amplasat.

Capitolul al III-lea: În care fericirea e doar apanajul unui prezent continuu

Lumea se îmbracă pompos în frac/Și spânzurătoarea pare un fleac/Față de papion. (Azi). În România așa-zis fericită (nicio legătură cu sloganul Fericiți în România), vibrațiile pozitive durează de ordinul milisecundelor. În Universul nouă, predomină mai mult culori și nuanțe închise, iar starea de bine pe care o descriu toate cărțile motivaționale funcționează doar pentru AZI și ACUM.

Totuși, fracul și papionul nu ne duc departe de cei care suntem în România lui 2019, la 30 de ani de la Revoluție. Niciun costum din lume nu poate ascunde rănile sau cicatricele. Sau, dacă le ascunde, noi oricum știm că nu au dispărut. Nouă ne par oricum mai vechi decât propriile straturi de piele, la care am renunțat de ceva timp.

Capitolul al IV-lea: În care nu găsim leacul pentru rănile prezentului

Am fost închis într-o colivie/Făr-orizonturi sau așteptări,/Cu un săpun, o frânghie/Și-un liber arbitru plin de erori (Apă și cer). Și, deși nu este o piesă politically correct, aceasta încearcă să explice un context, folosindu-se de anumite formule de definire. Națiunea este mai mult despre cei care renunță sau nu au participat, decât despre cei care nu au câștigat.

Din păcate, descoperirile Anei Aslan nu funcționează și pentru rănile unui popor sau pentru a crea noi orizonturi cu apă și cer. Poate că o soluție ar fi să lucrăm la un liber arbitru mai eficient, care să nu se blocheze ca o aplicație neactualizată la fiecare cinci-zece minute.

Capitolul al V-lea: În care înțelegem că și nouă ne place câteodată să visăm cu ochii deschiși/închiși

Ca doi oameni stingheri/Ce se întâlnesc o dată pe an (Continuum feat.Lucia). Chiar și într-o țară plină de melancolie și cinism cum e România, chiar și atunci când ne dorim o țară ca afară, putem să visăm în interiorul ei. Totuși, parcă e mai bine să nu încercați asta singuri acasă, căci desprinderea de podea și zborul spre tavan nu au avut niciodată un happy-end.

Continuum este și o definiție pragmatică a omului urban care face tranziția dinspre cartierul-dormitor spre muncă și înapoi. Și da, oamenii stingheri, prieteni sau nu, se întâlnesc o dată pe an. Și abia dacă își spun câteva cuvinte între sesiunile de swipe right & swipe left.

Capitolul al VI-lea: În care testăm viața în lipsa like-ului din social-media

Mai bine ne-am lăsa/Duși de val/Făr-a pronunța/Nimic (Fără cuvinte). Nu știu dacă poate defini cineva mai frumos dragostea, folosind aceste cuvinte extrem de sterile. E un exercițiu de austeritate, pentru că vremurile de austeritate socială se pot uneori (de)cripta în texte austere sau chiar în absența cuvintelor.

Piesa a șasea poate fi vizualizată cu ochii minții ca o cameră aseptică în care zboară fulgi de pernă peste tot.  Este și un statement pentru o ascultare activă, dar și pentru o empatie reală. Oare cine își mai aduce aminte de câte feluri este comunicarea și că cea non-verbală, limbajul trupului, reprezintă mai mult de 50% din mesajele pe care le emitem către interlocutori.

Capitolul al VII-lea: În care sufletul este dezgropat

Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în present/(În fiecare altă zi) (Anima). Avem deja un al doilea hit de pe un album, care în niciun caz nu se vrea comercial. Contopirea trecutului, prezentului și viitorului formează, din perspectiva byron, Anima. Dar nu vorbim despre Anima Mundi, ci despre Anima Națiunii sau de Anima Nouă/9. Piesa beneficiază și de un videoclip regizat de Anya Dimitrov, care revizitează metaforic zestrea provenită de la străbuni.

Nu este nicidecum o abordare menită să scandalizeze, ci mai degrabă un lac de acumulare sau un software care tot adună informație din foarte multe surse deschise. Anima nu ne oferă nici drumul, nici soluția și nici nu ne dă o indicație de joc. Anima este ca un psihoterapeut care corelează diferite unghiuri și care te pune să ieși din propriul corp.

Capitolul al VIII-lea: În care dăm cărțile pe față

Să pot folosi formulări pozitive/În orice context, oriunde aș fi/Limba să ia proporții festive/Lăsând nerostite silabele negre sau gri (Șobolani și ciocoi). Am mai amintit în text despre corectitudinea politică și, din fericire, byron nu îngroașă rândurile acestui curent contestabil. Vine momentul să dăm cărțile pe față, să ne uităm în oglindă și să vedem cine suntem cu adevărat. E clipa în care ne dăm seama că factorul concret guvernează de multe ori proiectul Nouă. Șobolani și ciocoi nu e un element social-poetic și nici unul social-politic.

Urmele asumate de revoltă încep să se distileze, iar furtul și emigrarea plutesc nestingherite la suprafață. Dacă ar fi să aleg un album clasic, album cu care materialul byron comunică în timp, cu siguranță că m-aș opri asupra bijuteriei care tocmai a împlinit 20 de ani. Mă refer desigur la Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory, semnat Dream Theater. Asta chiar dacă fondul problemei e cu totul altul în cazul byron.

Capitolul al IX-lea: În care poate că facem haz de necaz

Râzi, râzi, hai să pretindem că-i comic așa,/Râzi, râzi, și fii pregătit să strângi din curea/ Mâine vom fi, vom fi doar amintirile vreunui nebun/ Dar astăzi putem, putem să ne prefacem că e Crăciun (Râzi). A venit timpul și pentru o piesă de teatru sau pentru performarea mesajului direct în stradă. Din păcate piesa aceasta are din ce în ce mai puțini spectatori, iar forța dodecaedrului începe să pălească vizibil.

byron nu mai lucrează în acest act cu aluzii. Dispar și iiluziile, iar adevărul despre 30 de ani trecuți de la Revoluția din 1989 (deși aș prefera să o numesc simplu Evenimentul din 1989) nu poate fi scris decât cu CAPS LOCK, pe o tastatură care acoperă mare parte din harta României. E o hartă șablon, care vine sub forma mai multor culori și pe care am avut-o pe bancă în clasa a IV-a, undeva în 1997.

Capitolul al X-lea: În care nici viitorul nu mai e ceea ce era mai demult

Perfecțiunea nu e perfectă fără entuziasm/Făr-un dram de pasiune/Și zilele trec foarte greu dacă te uiți încontinuu la ceas/Parcă vor să se răzbune (El Dorado). Nici El Dorado nu mai e ce a fost, nici mirajul nu mai are forța din trecut. Practic, jocul nostru de azi (pentru că viața noastră arată ca o uriașă simulare pe calculator) arată ca un început de reconstrucție, venit în urma apocalipsei după pesede.

Aceasta poate lua forma unui bombardament sau a unui tsunami. Armagedonul după byron are pe lângă o forță distructivă și o candoare ce nu te lasă să respiri. Iar perfecțiunea dodecaedrului mocnit îți ia tot aerul.

Capitolul al XI-lea: În care derulăm secundele premergătoare impactului frontal

Lasă-mă să dorm, nu mă mai trezi, /N-ai ce să salvezi, mai bine vezi-ți tu de tine,/Nu te obosi să-nțelegi nimic,/Istoria e doar un clișeu (Nouă). Acesta e momentul anterior Armagedonului. Stop. E practic conștientizarea dezastrului și consemnarea lui într-un proces verbal tipizat. Stop. Există două abordări:

  1. instalarea depresiei & primul telefon dat psihoterapeutei/psihoerapeutului. O întoarcere în sondarea sinelui după ani de absență;
  2. continuarea luptei, chiar dacă armele sunt anacronice și caraghioase în raport cu scenariul gândit de alții.

Dacă ai apăsat tasta #1, ai grijă să nu ratezi programările. În fiecare marți ești așteptat pe scaunul tău, în camera luminată de un lampadar vertical de la IKEA. Dacă decizi să mergi cu tasta #2, nu sunt în măsură să ofer o continuare. Nu vezi că cerul pică pe noi?

Capitolul al XII-lea: În care intră în scenă Nicolae & Elena Ceaușescu

Dormi fără vise, popor naiv,/Dormi ani la rând, culcă-te definitiv,/Iar dacă prin minune te-oi trezi din hibernare/Viața ți-o fi împrăștiată departe prin lume, peste hotare (Cântec de leagăn). Am ajuns și la capătul călătoriei, unde cântecul de leagăn funcționează ca o luptă interioară, venită sub formă de recul la Marea Resemnare Națională.

Ultima parte a dodecaedrului ne aduce în prim plan, chiar și numai prin rememorare sau analepsă, două personaje de tristă amintire: Nicolae și Elena Ceaușescu. E modul cel mai brutal prin care byron proiectează actul final al poveștii. E o cheie fatalistă? E răul cel mai mic? Sau poate e tranziția de la Comunism spre Democrație? Încă un restart? Al câtelea? Pentru o viață nouă, dedicată nouă, pentru a noua oară.

Epilog

Ieșind ușor-ușor din poveste, putem spune că deceniul muzical românesc, ce se apropie de final, primește un uppercut de care nu are cum să se ferească și pentru care nu era pregătit. Genul ăsta de album nu a fost anunțat decât de OUG 13 și nicidecum de albumele altor trupe provenind din sfera în care gravitează și byron. Desigur că hip-hopul românesc vorbește despre problemele României de mulți ani. Totuși, să scrii un disc not so in your face cu România în rolul protagonistei, mi se pare un demers infinit mai greu. Jos pălăria, băieți!

Fotografiile cu trupa provin din arhiva byron și de la Overground.

Andrei Zbîrnea

Andrei Zbîrnea

Andrei este uimit și captivat de Berceniul în care, atunci când nu scrie despre Prog, scrie poezie — a publicat 4 volume de autor și este membru PEN. Dacă nu-i la concert, sigur e pe vreun stadion unde joacă Borussia Dortmund, al cărei fan înrăit este, lucru reflectat și în scriitura lui.

Leave a Reply