Preambul

Every song’s been sung before
Every note’s been played
Every chord’s been strung before
… and every melody’s been made

I just think of what I’d like
Any blend will do
[They] reproduce what’s in my mind
But it feels like something new

(Arjen Anthony Lucassen, Pink Beatles in a Purple Zeppelin)

Prog-ul anilor 90 a fost o gură de aer proaspăt pentru un gen muzical ajuns în mare parte irelevant și desuet în anii ’80, deceniu în care formațiile importante de ”classic prog” au ales tranziția mai mult sau mai puțin abruptă înspre pop (Yes, Genesis) sau pur și simplu au luat o pauză temporară sau permanentă (King Crimson, Pink Floyd, Gentle Giant).

Anii ’80 au venit, după anihilarea totală la mijlocul anilor ’70 a rock-ului progresiv de către punk, cu răspunsul neo-prog, un gen muzical care îmbina sunetul classic prog cu cel pop, reducând însă mult impactul inițial printr-o instrumentație simplificată și reducerea complexității muzicale. Recunosc că nu sunt cel mai mare fan al neo-prog-ului; există câteva formații care îmi plac, unele dintre ele chiar foarte mult (Marillion, Arena, Quidam), dar și o multitudine de formații care, oricât de mult ar încerca, nu reușesc să mă impresioneze (IQ, Galahad, Pendragon, Pallas, Twelfth Night, etc.).

În anii ’90 însă, lucrurile au început să se miște din nou. Principalul ”vinovat” este metal-ul, la mijlocul și sfărșitul anilor ’80 apărând primele formații care fuzionau metal-ul (heavy, thrash sau chiar death) cu rock-ul progresiv. Astfel, Watchtower, Atheiist, Cynic, Savatage, Queensryche dar mai ales Fates Warning și Dream Theater au dus la apariția progmetal-ului, o gură de oxigen bine venită pentru muzica progresivă și un gen muzical care și în zilele noastre continuă să acopere un segment semnificativ al scenei de profil.

Pe lângă progmetal și continuarea neo-prog-ului, anii ’90 au adus cu ei și un alt gen de formații: cele care capturau esența rockului progresiv clasic, fără a încerca să îl dilueze, dar nici nu priveau dincolo de granițele lui, combinând doar stilurile formațiilor de classic prog. Astfel a apărut retro-prog-ul, formații precum The Flower Kings, Änglagård, Anekdoten (toate Suedia) sau Spock’s Beard, echolyn, Discipline (toate SUA) reinterpretând și combinând într-un mod de multe ori captivant abordările unor Yes, Genesis, King Crimson, Van der Graaf Generator, etc., fără a aduce însă elemente noi. Spre deosebire de neo-prog, trebuie să recunosc că sunt un fan al acestui gen, ”decodarea” și alinierea diverselor influențe găsite în muzica acestor formații fiind o plăcere în sine.

Așadar, scena anilor ’90, până acum, e formată din classic prog, progmetal, neo-prog și retro-prog. Aș adăuga, ca element de sine stătător, cu riscul unei eventuale supraevaluări, subiectul articolului de azi: Ayreon, pentru mine un capitol unic în peisajul muzical nouăzecist de profil.

Pregătire

După despărțirea în 1992 de Vengeance, o trupă rock relativ necunoscută în afara granițelor Olandei, multi-instrumentistul Arjen Anthony Lucassen pornește în căutare de noi mijloace de exprimare. Un album solo lipsit de succes mai târziu, Arjen își canalizează toate resursele, inclusiv financiare, într-o operă rock pe nume The Final Experiment, în care încearcă să îmbine genurile sale muzicale preferate: hard rock, heavy metal, rock progresiv, folk medieval, muzică electronică și musical. În maniera unor ”Jesus Christ Superstar” sau ”War of the Worlds”, totul e extrem de elaborat și produs la scară largă: albumul e de peste 70 de minute, cu melodii lungi și instrumentație bogată, Arjen compunând tot și acoperind multe dintre părțile de chitară, bas, clape și baterie, cântând el însuși pe 4 melodii, reușind îmsă să coopteze în proiect și alți 10 vocaliști, un veritabil ”who’s who” al rockului olandez de la vremea respectivă.

The Final Experiment pune bazele mitologiei Ayreon, personajul omonim fiind un menestrel de la curtea regelui Arthur. Povestea sună cam așa: În pragul dezastrului, umanitatea găsește un mod de a transmite mesaje telepatice din anul 2084 în trecut, receptorul fiind menestrelul Ayreon. Ajuns la curtea regală, Ayreon transmite prin cântec avertismentele primite din viitor (eterne războaie, dependența de calculatoare și distrugerea naturii de către om), sub privirele neîncrezătoare ale lui Merlin. Blestemat de către acesta din urmă, Ayreon are parte de un sfărșit tragic. Pe final însă, Merlin, într-un moment de luciditate profetică, realizează veridicitatea spuselor menestrelului, “văzând” și faptul că mesajul primit inițial va fi dus mai departe muzical de către un alt menestrel, de data aceasta de la sfârșitul secolului 20. Astfel înțelegem și de ce totul începe cu vocea lui Merlin, care ne îndeamnă să ascultăm ce urmează cu atenție, albumul încheindu-se, inspirat, cu un îndemn adresat ascultătorilor: ”The outcome of the final experiment is in your hands”.

Avem, prin urmare, în narațiune și nu numai elemente tipic postmoderne, precum autoreferința din profeția lui Merlin, spargerea celui de-al patrulea zid prin mesajul de la final, precum și preluarea numelui de Ayreon de către autor bazându-se pe un personaj al operei sale. Pentru 1995, când postmodernismul în muzica prog nu ajunsese încă atât de omniprezent ca în zilele noastre, abordarea era ingenioasă și avangardistă.

Am descoperit albumul la câteva luni după apariție, fiind de altfel unul dintre primele CD-uri cumpărate online, și abia am așteptat să văd ce urmează. A urmat Actual Fantasy, un album mai electronic, mai scurt, cu melodii mai directe, mai puțini instrumentiști și fără un concept unitar. Din păcate, albumul nu s-a bucurat de succesul precedentului, așa că viitorul proiectului Ayreon părea din nou sumbru.

Forțat de împrejurări să ”go big or go home”, Arjen s-a trezit din nou în situația de a fi nevoit să scoată un album excelent, în caz contrar cariera lui fiind în pericol. A urmat Into the Electric Castle, una din creațiile mele preferate ale ultimului secol de muzică și, după 21 ani de la apariție, în continuare cel mai apreciat și bine vândut album Ayreon. Despre povestea din spatele albumului puteți citi pe larg aici, în excelenta retrospectivă din 2002 a celor de la Dutch Progressive Rock Pages; eu voi enumera doar câteva dintre motivele pentru care sunt atât de atașat de acest ”castel electric”.

Albumul e o abordare kitsch, în maniera unui film de categoria a treia, a unei idei destul de folosite: mai mulți străini se trezesc într-un loc necunoscut, trebuie să înfrunte o amenințare împreună și să încerce să o scoată cumva la capăt. Un ”Hero’s Journey”, în cheie SF, în care 8 personaje istorice (Romanul! Barbarul! Indianca! Egipteanca! Scoțianul! Cavalerul! Hipiotul! Omul Din Viitor!) sunt smulse din prezentul lor de o zeitate necunoscută și nu tocmai benevolentă și aduse într-un loc ”of no time and no space”, cu misiunea de a ajunge împreună la Castelul Electric. Pentru interpretarea cele 8 personaje, Arjen reușește cooptarea unor mari voci ale rockului anilor respectivi. Astfel, scoțianul e Fish, primul vocalist Marillion; cavalerul e Damian Wilson, solistul Threshold și Landmarq; indianca e Sharon den Adel, solista unei formații aflate pe atunci încă la începuturi – Within Temptation; egipteanca e Anneke van Giersbergen, solista pe atunci mult mai cunoscutei formații The Gathering. Distribuția este completată de Edward Reekers (Kayak), Edwin Balogh (Omega) și Jay van Feggelen (Bodine), iar după câteva eșecuri de casting, Arjen se decide să interpreteze el însuși rolul hipiotului.

Lista invitaților de marcă continuă și la capitolul instrumentiști. Îi avem la flaut pe Thijs van Leer (Focus), la clape pe Clive Nolan (Arena) și Ton Scherpenzeel (Kayak, Camel), iar la baterie pe Ed Warby (Gorefest). La sfârșitul anilor ‘90, prezența pe un singur album a atâtor muzicieni cunoscuți era un lucru nou și ieșit din comun. Mai mult, faptul că Fish, Anneke, Damian, Thijs și ceilalți au fost aduși împreună de un chitarist relativ anonim din Olanda, pentru a interpreta o operă rock compusă în totalitate de acesta, e pentru mine una din marile povești de succes ale muzicii contemporane. Albumele ulterioare succesului Into The Electric Castle, și vorbim aici de 6 albume Ayreon, 5 alte proiecte inițiate de olandez împreună cu diverși colaboratori și un album solo, continuă această linie, Lucassen reușind să adune pe acestea, în decursul a 25 de ani, zeci dintre cei mai mari muzicieni prog și metal ai ultimilor 50 de ani:  Steve Hackett, Paul Gilbert, Guthrie Gowan, Jordan Rudess, Keith Emerson, Rick Wakeman, Devin Townsend, Bruce Dickinson, James LaBrie, Daniel Gildenlow, Floor Jansen, John Wetton,  Mikael Akerfeldt, Neal Morse, Russell Allen, Simone Simons, și lista poate continua pe câteva pagini bune.

Dacă e să fac o paralelă cu lumea filmului, păstrând nota nouăzecistă, pot spune că Arjen este un Quentin Tarantino al rock-ului progresiv. Avid consumator, observator și curator, la baza operelor sale stă înainte de toate o bogată dragoste pentru muzică și o cultură de profil, care îi permite să amestece diverse genuri și mijloace stilistice într-un tot unitar. Farmecul unei astfel de abordări este că poți aprecia produsul final și fără o familiarizare prealabilă cu influențele care au stat la baza sa; în schimb, cunoașterea acestora face ca totul să devină un fascinant joc intertextual de decodare a culorilor și texturilor care compun întregul tablou. Asemănările cu Tarantino nu se opresc aici, ambii reușind să adune în creațiile lor o multitudine de talente consacrate, precum și noi descoperiri.

Pentru a ilustra această intertextualitate, de ”citire” a unei opere nu doar în raport cu ea însăși, ci și în raport cu influențele și referințele cuprinse în ea, a rock-ului progresiv în general, și a creației lui Arjen în particular, să lăsăm însuși autorul să ne ofere câteva “ancore” ale influențelor sale, în prima melodie de pe cel mai recent album al său:

Apropo, dacă vă interesează subiectul intertextualității în rock-ul progresiv și doriți să parcurgeți un studio mai aprofundat al acesteia, vă recomand cu căldură excelenta lucrare de doctorat a lui Akitsugu Kawamoto Forms of Intertextuality: Keith Emerson’s Development as a “Crossover” Musician, pe care o puteți consulta aici. Până și o lectură sumară a acestei excelente lucrări vă va convinge că prog-ul, a cărui principală caracteristică e combinarea unor genuri, structuri și forme muzicale diverse, e un fenomen cultural eminamente postmodern.

Revenind însă la subiectul articolului, melodia de mai sus funcționează și ca o introducere perfectă în lumea Ayreon. Blues, rock, electronica, folk, metal, musical, kitsch, SF, toate sunt amestecate cu entuziasm într-un cocktail dinamic de influențe și abordări și, prefigurând iarăși o tendință actuală, într-un ”univers cinematic Ayreon”, în care toate albumele (cu excepția Actual Fantasy) sunt legate printr-un fir narativ comun, elemente disparate cronologic ale aceluiași univers.

În același timp însă, în ciuda decorului SF, Into The Electric Castle este, în esență, despre tot ce înseamnă să fii om – sentimente, trăiri, mijloace de expresie, comportament, totul într-o notă lejeră, fără pretenții și fără gravitas-ul fals și deplasat al unora dintre exponenții prog. Umanitatea și umanismul sunt extrem de prezente în universul Ayreon: The Human Equation, apărut în 2004, cu 11 ani înaintea Inside Out-ului celor de la Pixar, are personaje construite în jurul câte unui sentiment uman: Frică, Pasiune, Iubire, Orgoliu, Agonie, etc.

Dacă albumele mai recente precum The Source sunt ferm ancorate în metal-ul progresiv, Into The Electric Castle are ca punct de plecare rock-ul anilor 60 și rock-ul progresiv al anior 70. Sunetul cald, abundența de clape și sintetizatoare, elementele de blues și hard rock, toate acestea apropie ascultătorul extrem de mult de latura emoțională a albumului, parcă venite dintr-o vreme în care muzica era axată mult mai mult pe transmiterea unei stări. Reprezentative în acest sens sunt primele două melodii ”adevărate” de pe album (Welcome to the New Dimension e doar o uvertură), Isis and Osiris și Amazing Flight. Ambele au peste 10 minute, multiple părți (4, respectiv 3) ce ne trec nu doar prin prezentarea personajelor, fiecare având coloratura sa specifică (forța vocală a barbarului sau romanului, suplețea și grandoarea liniilor vocale ale cavalerului, elemente specifice muzicii indiene sau egiptene din partiturile celor două personaje, etc.), ci și prin genuri muzicale precum hard rock, space, electro, acustic, blues, psihedelic și progresiv. Totul se combină armonios, punctul culminant pentru mine fiind secțiunea de final a melodiei Amazing Flight, numită Flying Colours (coincidență sau nu, super-grupul de melodic prog înființat în 2012 de Mike Portnoy, Neal Morse, Steve Morse, Casey McPherson și Dave LaRue alegându-și ca nume de formație varianta americanizată Flying Colors). Ultimele 4 minute ale Amazing Flight sunt momentul meu preferat din prog-ul anilor 90: o combinație intertextuală extrem de catchy, în care se îmbină Camel, Jethro Tull, Focus, clapele Mark Kelly, basul Geddy, bateria Portnoy, solo-uri de chitară și clape, sintetizatoare, motive muzicale repetate, un fel de mash-up de ”best of prog”:

Nu este însă doar un album al părților instrumentale, deși acestea sunt multe și în marea lor majoritate excelente. Avem balade superbe (Valley of the Queens e excepțională), piese mid-tempo, psihedelice, gothic metal, până și o secțiune cu ”death metal grunts”. Performanțele vocale ale tuturor și armoniile sunt, ca de altfel pe toate albumele Ayreon, absolut extraordinare, iar nota kitsch a textelor este câteodată spartă de panseuri ale Omului din Viitor precum:

Secret fears we all try to hide
Lie dormant deep inside us…
Defy the ghosts of long forgotten days
Here inside the mirror maze…

(The Mirror Maze)

Will mankind yield
On the battlefield of natural selection
To an inorganic digital perfection?

(Evil Devolution)

Into The Electric Castle este un album pe care eu îl ascult întotdeauna cu sufletul. Se pot găsi multe lucruri de comentat (textele, kitschul, ”colajele” stilistice), dar melodiile sunt atât de catchy, kitschul e atât de intenționat, referințele sunt atât de frumos combinate, armoniile și părțile vocale atât de emoționante, încât de fiecare dată mă găsesc în timpul audiției abandonând analiticul și lăsându-mă purtat ”in the Garden of Emotions”.

Anii ’90, iată, au trecut, albumele Ayreon s-au succedat, muzica s-a mai schimbat. Ajungem astfel, aproape 20 de ani mai târziu, mai precis pe data de 29 septembrie 2018, când Arjen anunță show-ul Electric Castle Live… And Other Tales, având loc la 21 de ani de la apariția albumului, cu doar 4 show-uri în Tilburg, la bine-cunoscutul 013 Poppodium, între 13 și 15 septembrie 2019. Date fiind provocările logistice reprezentate de redarea acestei muzici, urma să fie doar a treia oară, după The Theater Equation din 2015 și Ayreon Universe din 2017, când muzica lui Arjen este interpretată live. Și dacă primul dintre aceste live-uri a pornit ca un tribut adus de fani entuziaști albumului Ayreon The Human Equation, beneficiind în cele din urmă de girul și participarea lui Arjen și a multora dintre protagoniștii albumul respectiv, iar Ayreon Universe a fost un fel de ”best of”, cu nu mai puțin de 16 vocaliști de pe albumele Ayreon prezenți, Arjen împreună cu bunul său prieten și aranjor Joost van den Broek au de această dată aproape un an ca să pună la punct Electric Castle Live, un concert-eveniment, unde albumului complet Into The Electric Castle îi urmează câte o melodie de pe fiecare dintre celelalte proiecte marca Lucassen: Guilt Machine, The Gentle Storm, Ambeon, Star One și Stream of Passion.

Și dacă perspectiva de a vedea live Amazing Flight, chiar și la peste 20 de ani de la apariție, nu era suficientă să mă determine să fac orice să ajung la concert, anunțarea ”distribuției” m-a cucerit definitiv: Fish, Anneke, Damon, Edward Reekers, Edwin Balogh și Arjen își vor reinterpreta rolurile de pe album; Sharon den Adel e înlocuită de Simone Simons, vocalista Epica, iar rolul barbarului e preluat de extraordinarul John Jaycee Cuijpers. Surprizele au continuat odată cu anunțarea celui care va prelua rolul Forever: John de Lancie, cunoscut în lumea SF pentru interpretarea unei alte prezențe non-umane aparent atotputernice, Q din serialul Star Trek: The Next Generation. Astfel că, înscris la pre-sale, singurul lucru rămas de făcut a fost să aștept punerea în vânzare a biletelor și să obțin, într-o dimineață de octombrie din 2018, 2 bilete pentru ultima reprezentație Electric Castle Live, cea de duminică, 15 septembrie 2019. Cele 12.000 de bilete s-au epuizat rapid, o statistică ulterioară arătându-ne că în acel weekend, Tilburg-ul a fost cucerit de ”ayreonauți” din peste 60 de țări.

Prestație

Anul dintre cumpărarea biletelor și concert a trecut în zbor, și iată-ne ajunși în septembrie 2019, un zbor low-cost Budapesta – Eindhoven mai târziu, în țara lalelelor, a morilor de vânt și a olandezilor nu doar zburători, ci și compozitori de opere rock. Au urmat câteva zile de vis pe ruta Eindhoven – Rotterdam – Kinderdijk – Delft – Neunen, o incursiune în arta, arhitectura și istoria Țărilor de Jos care ne-a purtat prin Vermeer, Delfts blauw, mori de vânt din secolul 18, van Gogh, Anton Philips, modernism, de Stijl, Kubuswoningen, Mondrian și Kolhaas.

Duminică după prânz însă, am lăsat toate acestea în urmă și ne-am îndreptat către Tilburg, oraș care fusese transformat într-un adevărat ”Ayreon city” pe parcursul întregului weekend, bannere cu Electric Castle Live așteptându-ne încă de la gară:

Marketing-ul a funcționat din plin, miile de fani Ayreon putându-se bucura de berea Ayreon special lansată cu această ocazie, în timp ce bistro-urile serveau burgeri și steakuri Ayreon, cinematograful cel mai mare din oraș proiecta precedentul concert Ayreon din 2017, iar o galerie de artă găzduia o expoziție a graficianului Jef Bertels, responsabil cu grafica tuturor albumelor Ayreon de la Into the Electric Castle încoace. Orașul a pus la dispoziție un spațiu special de ”Ayreon camping” pentru vizitatori; a existat până și un ”Ayreon discount booklet”, cu care aveai reduceri la restaurante, obiective turistice, etc.

Am ajuns la Poppodium cu circa 2 ore înainte de deschiderea porților. Nu existau categorii de bilete, iar capacitatea de 3000 de locuri, precum și cozile pe care le văzusem în zilele anterioare ne-au neliniștit un pic, dar nu am avut motiv de îngrijorare: am intrat printre primii câteva sute de ayreonauți, iar orele de așteptare de afară și din sală au trecut repede.

La 20:15, pe 15 septembrie 2019, Mike Mills, în straie de TH-1, își face apariția pe ecranul gigantic aflat deasupra scenei, anunțându-ne că această seară specială avea să fie filmată profesionist și rugându-ne să nu-i deranjăm pe cei din jur cu ”aparate electronice dreptunghiulare capabile să înregistreze”. Trebuie să recunosc că sunt una dintre acele persoane enervante care pozează și filmează în timpul concertelor, încercând de multe ori să găsesc un echilibru între capturarea unor fragmente și plăcerea de a gusta actul artistic fără a avea grija unui aparat, ecran sau vizor. O fac, probabil în mare parte egoist, pentru a-mi aminti de perspectiva pe care am avut-o eu la concert, pentru a imortaliza așa cum îmi doresc momente speciale pentru mine și, de multe ori, pentru a compensa măcar un pic faptul că spectacolul respectiv nu e disponibil pe un material oficial. De data aceasta însă, urmare a anunțului lui Mike, sub privirile neîncrezătoare ale partenerei mele de viață, am lăsat camera și telefonul la o parte pe toată durata concertului, excepție făcând secundele necesare pentru a face pozele pe care le vedeți în acest articol. M-am bucurat să văd că marea majoritate a spectatorilor au făcut același lucru, existând momente foarte rare când se vedea un telefon folosit doar pentru a face scurt o poză, apoi fiind îndepărtat. Sunt convins că o mare parte din succesul concertului s-a datorit și bucuriei tuturor de a vedea live, și nu printr-un ecran, magia spectacolului.

La scurt timp după anunțul lui Mills, John de Lancie începe narațiunea, de pe unul dintre turnurile castelului recreat pe scenă. Dacă restul vocaliștilor și muzicienilor au căutat să fie aproape de albumul original, de Lancie a deviat destul de mult de la ”partitura” personajului său Forever of the Stars. Nu a fost un lucru rău, ci dimpotrivă: comentariile voit banale de pe albumul din 1998 au fost îmbogățite cu exuberanța și auto-referința lui de Lancie, pe rând personaj-zeitate, dirijor și comentator al acestui spectacol.

Introducerea naratorului o dată făcută, au urmat cele două melodii sus-amintite, Isis and Osiris și Amazing Flight. Personajele poveștii noastre din această seară apar pe rând pe scenă, toată lumea e într-o formă de zile mari, publicul e în extaz. Aș putea scrie pagini întregi despre calitățile vocale ale lor, mă rezum însă pentru moment doar la: control – Anneke, forță – Edwin Balogh, perfecțiune – Damian, frumusețe – Simone, prezență scenică – Fish.

După ”prezentarea” primelor personaje, partea instrumentală de final din Isis and Osiris dă pentru prima oară și muzicienilor ocazia să se afirme, astfel că vioara lui Ben Mathot, clapele lui Joost van den Broek și chitările (Marcel Singor, Ferry Duijsens, Bob Wijtsma) se întrec în solo-uri și unisonuri, publicul reacționând pe măsură. Să nu-l uităm pe colegul de formație al lui Ferry la VUUR și fost coleg cu Arjen la Stream of Passion – Johan van Stratum, un basist carismatic, precis și extrem de melodios.

A urmat Amazing Flight, în care facem cunoștință cu alte două personaje: extraordinarul Barbar John Jaycee Cuijpers și Arjen, în rolul Hipiotului, la apariția căruia publicul a luat-o razna de tot. Vizibil emoționat, însă, ca de obicei, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, gigantul ”hippie” de peste 2 metri și-a luat rolul în serios – ce poate urma mai bine unor versuri ca ”My eyes reflect the stars / And a smile lights up my face / We’re on an amazing flight in space!” decât câteva fumuri trase cu nesaț dintr-o narghilea roz? După ”dialogurile” dintre barbar și hipiot, a urmat de mine mult-lăudata parte instrumentală: clapele lui Clive Nolan de pe album sunt înlocuite de vioară (parfumul de Marillion înlocuit cu unul de Kansas, dacă vreți), Thijs van Leer își face și el apariția în uralele publicului, Ed Warby se dezlănțuie, și superba secțiune de final e interpretată magistral, în timp ce lumea din jur țopăie, fredonaează și toți suntem cu zâmbetul pe buze. Unul dintre cele mai impresionante momente trăite de mine în peste 20 de ani de concerte. Dacă totul se sfârșea aici, aveam deja de-a face cu o seară memorabila; eram însă abia la început.

Freneziei instrumentale i-a urmat Time Beyond Time, prilej pentru vocea caldă a lui Edward Reekers să interpreteze din nou, după 21 de ani, partitura Omului din Viitor. A fost o seară excelentă și pentru Edward, părțile solo, dialogurile și armoniile ieșindu-i perfect. Solo-ul de chitară de pe final îl aduce pe Marcel Singor în prim-plan, chitaristul Kayak aducând pe parcursul întregii seri părților sale o sensibilitate aparte, venită dinspre blues. Și iată că, după The Decision Tree, vine și rândul primei victime, finalul Tunnel of Light găsindu-l pe scoțian pregătit să își accepte soarta.

Fish, părăsind Castelul Electric

Ajungem Across The Rainbow Bridge, unde Damian Wilson, una dintre cele mai bune voci pe care le-am văzut-o vreodată live, strălucește pe secțiunile lente, John de Lancie improvizează din nou, iar armoniile de final sunt cântate,de public, pentru a nu știu câta oară, acompaniind instrumentiștii de pe scenă. După extraordinarul The Garden of Emotions, unde părțile solo, armoniile și contrapunctul se îmbină într-un mod absolut remarcabil, vine rândul lui Anneke să strălucească în Valley of the Queens, acompaniată de Marcela Bovio și Dianne van Giersbergen. Cu toate că văzusem până în acel moment Valley of the Queens interpretată live de Anneke de vreo 5 ori, a fost pentru prima oară când contextul, atmosfera și interpretarea m-au impresionat până la lacrimi. Nu am fost singurul, momentul fiind apreciat și aplaudat pe măsură.

Anneke, în drum spre ”Valley of the Queens”

După un extrem de catchy The Castle Hall (zile bune după concert m-am trezit fredonând în mijlocul zilei ”Shades of the dead are sliding on the wall! / Demons dance in the castle hall…”), Q/Forever ne anunță să ”put on our dancing shoes”, pentru Tower of Hope. Speranța și bucuria lăsate în urmă de această piesă sunt însă de scurtă durată, ”indianca” Simone Simons, care începe Cosmic Fusion cu o partitură superbă, fiind ”capturată” de către colegul ei de formație Mark Jansen și de către George Oosthoek (Orphanage, Within Temptation, MaYaN), aceștia doi interpretând magistral și gutural Moartea:

Momentul “gothic beauty and the beast” – Moartea “la pătrat”

După ce al treilea personaj își găsește, iată, sfârșitul, un pian alb este adus pe scenă și avem parte de un recital solo al bunul prieten al lui Arjen, Robby Valentine, care ajunge la acordurile introductive de pian din Mirror Maze, printre altele, via Chopin și Rimski-Korsakov. Un pianist capabil, fără îndoială, dar nu mi s-a părut un moment potrivit pentru un solo de pian plin de acrobații Rudessiene și departe de spiritul albumului. Unul dintre cele doar două momente ale serii care, după mine, nu au fost din același ”film” cu restul spectacolului. Ajungem însă și la melodia propriu-zisă, care oglindește, într-o notă psihedelică, nu doar temerile unui personaj (superb ”dialogul” lui Arjen cu variantele lui din trecut), ci fricile ce sălășluiesc în fiecare din noi, incapacitatea romanului și a cavalerului de a-și depăși mândria și limitele fiind înlăturate pe finalul melodiei, într-un nou dialog plin de jocuri de cuvinte.

Labirintul oglinzilor

Ajunși la clasica alegere între două porți (The Two Gates), barbarul se lasă orbit de opulența porții de aur, și astfel avem ultima moarte, restul de patru rămași în viață întrebându-se care a fost sensul acestei călătorii. Răspunsul vine o dată cu penultima ”melodie”, Forever of the Stars, în care identitatea zeității misterioase este deconspirată: el este însuși Creatorul speciei umane, parte a unei rase superioare, căreia necesitățile evoluției i-au dictat renunțarea la sentimente. Populând planeta Pământ tocmai pentru a observa și încearca să înțeleagă întreaga gamă a sentimentelor și emoțiilor de mult pierdute, Forever a ales 8 personaje reprezentative din turbulenta istorie a speciei noastre și le-a adus împreună pentru a reuși să ”capteze” întreg spectrul trăirilor. John de Lancie reușește și aici să aducă o notă personală, monologul său de final având o tentă extrem de umanistă, într-un apel la moralitate, toleranță, respect și bunătatea ce sălășluiește în fiecare din noi. Albumul și prima parte a concertului se încheie astfel, apoteotic, cu întoarcerea personajelor în vremurile lor, fiecare schimbate în bine, dar fără a-și aminti nimic din experiența Castelului Electric. Unisonul vocal de final, acest element de bază Ayreon, cu toate personajele reunite, încheie într-o notă de exuberanță prima parte a spectacolului:

A secret yearning lurks inside
Like a dream trying to hide
Another time, another space


An empty feeling haunts my brain
A strange void I can’t explain
Another time, another space

Another Time, Another Place
Călători prin timp și spațiu

Ce mai poate spune un umil spectator după aceste două ore superbe de muzică? Am avut de toate: emoție, grandoare, tehnică, tensiune, momente neașteptate, așă că pauza scurtă de 10 minute ce a urmat a fost bine-venită. Am avut astfel ocazia să ne pregătim pentru … and Other Tales, o trecere în revistă a proiectelor lui Arjen din afara sferei Ayreon. Deschiderea a făcut-o Anneke, cu melodia Shores of India de pe proiectul lor comun The Gentle Storm, prilej de a aprecia încă o dată de liniile vocale de inspirație orientală ale fostei vocaliste The Gathering. M-am bucurat să reascult live, chiar și pentru doar câteva minute, The Gentle Storm, după show-ul acustic al celor doi văzut la București în 2015 și cel de la Night of the Prog din 2015, unde a lipsit Arjen, dar au participat majoritatea muzicienilor aflați pe scena Electric Castle Live: Anneke, Ferry, Joost, Johan și Ed.

După o priză de melodic metal simfonic, a urmat Ambeon, proiectul mai înspre ambiental inițiat de Arjen în 2001 împreună cu solista de 14 ani Astrid van der Veen. Astrid a fost înlocuită în această seară de Simone Simons, iar Ashes a sunat bine, dar mi-a fost un pic dor de timbrul special al tinerei descoperiri de pe Fate of a Dreamer. Și apropo de descoperiri ale lui Arjen, după metalul atmosferic din Ashes, a venit rândul Marcelei Bovio și proiectului Stream of Passion, cu Out in the Real World, una dintre cele mai catchy melodii scrise de Arjen până acum. Nu am ”prins” live Stream of Passion, așa că a fost o mare bucurie să o văd pe Marcela ca voce principală.

Trecem din nou la atmosferic, cu superbul Twisted Coil al proiectului Guilt Machine. O melodie de stare, de peste 10 minute, cu un crescendo fantastic și părți instrumentale excelente. Jasper Steverlinck este înlocuit de marele Damian Wilson, care demonstrează încă o dată extraordinarul său control vocal, și asta pe finalul celei de-a patra reprezentații de aproape trei ore în decurs de trei zile.  

Damian Wilson, o voce care poate să “derail the Earth”

După excelentul moment Guilt Machine, a urmat singura melodie a serii fără nicio legătură cu Arjen: Fish interpretând Kayleigh, împreună cu restul muzicienilor aflați pe scenă. Am o admirație enormă pentru Fish și Misplaced Childhood, însă momentul a fost, cu indulgență, mediocru și nu s-a potrivit deloc cu restul spectacolului. Trecând peste această mică ”scăpare”, urmează un tribut emoționant adus lui Rutger Hauer, actorul preferat al lui Arjen și naratorul albumului solo pe care se află următoarea melodie, Pink Beatles in a Purple Zeppelin. Scena capătă brusc și mai multă culoare decât până acum, o mare de baloane zboară prin mulțime, iar voia bună și atmosfera generală vin să contrazică perfect ideea melodiei că nu e ”nimic nou sub soare”.

Pink Beatles in a Purple Zeppelin

Concertul nu se putea încheia altfel decât cu o melodie Star One, cel mai de succes proiect al lui Arjen din afara Ayreon. În această seară, onoarea de a încheia cele aproape trei ore de muzică i-a revenit melodiei Songs of the Ocean, refrenul de final fiind intonat de toți cei 11 vocaliști la unison, alături de o bună parte din public. La fel ca finalul Eye of Ra, pe care îl puteți viziona pe filmarea concertului Ayreon Universe sau asculta pe canalul oficial Ayreon aici, Songs of the Ocean mi-a făcut pielea de găină, lucru pe care extrem de puține melodii reușesc, frumusețea unisonului vocal de la un concert Ayreon fiind greu de egalat.

Marele final

Nu am spus nimic până acum de sunet. Așa cum probabil vă așteptați, mixul a fost unul extrem de dificil de realizat – mulți vocaliști, multe instrumente, părți foarte dinamice. Mă așteptam să fie mici probleme, nu a fost însă cazul: sunetul a fost superb și extrem de balansat, deși am fost destul de aproape de scenă și ușor în lateral. Remarcabil pentru un concert cu o astfel de dinamică și anvergură.

La finalul concertului, Damian Wilson, de parcă mai trebuia să demonstreze ceva, a continuat tradiția propriei versiuni de crowdsurfing instaurate în serile precedente, lăsându-se ”purtat” de pe scenă până în spatele sălii și rămânând câteva ore după terminarea spectacolului pentru a-și face poze cu fanii.

Damian Wilson, eroul mulțimii

Noi ne-am îndreptat înspre ieșire și am prins trenul înapoi spre Eindhoven, alături de alte câteva zeci de persoane cu tricouri Ayreon, pe fețele tuturor citindu-se o mare bucurie.

În încheiere, parafrazând monologul lui Rutger Hauer din filmul preferat al lui Arjen, nu pot spune decât că: Am văzut lucruri pe care nici nu le-ați crede. Dream Theater în primul lor turneu cu Scenes from a Memory. Steven Wilson cu Raven. Spock’s Beard cu Snow. Portnoy cu multele lui trupe de vreo 15 ori. Haken pe Cruise to the Edge, împreună cu o armată de monștri sacri ai prog-ului modern, trecând prin melodiile unor monștri sacri ai prog-ului clasic. Dar toate pălesc față de Ayreon – Electric Castle Live.  Așa că, pentru ca aminterea aceestei seri să nu se piardă precum niște lacrimi în ploaie, a venit momentul să vorbesc despre ea.

Răzvan Tudose

Răzvan Tudose

Răzvan a fost purtat de pasiunea pentru Prog până în marea Caraibelor, în Cruise to the Edge, după ce cartase traseele tradițional-festivaliere de pe continentul European. Audiofil și meticulos, scrie cu naturalețe despre muzica ce i-a fost și îi este partener de călătorie și companion cotidian.

Leave a Reply