There was a time
When my life was easy
Stretched out in the sun
Everything was clover
The world was off my shoulders for awhile
În ultima vreme ne-am bucurat de proiecte solo din partea unor artiști cunoscuți, precum Jordan Rudess, Richard Henshall, Nad Sylvan sau Marco Hietala, așadar în acest articol ne vom îndrepta atenția către proiecte muzicale compuse din artiști deja faimoși, cu semnătură și aport muzical unic. Dacă ne uităm în urmă, The Rat Pack, Million Dollar Quartet, Crosby, Stills, Nash & Young și, în mod special, Cream cu Eric Clapton, sunt super-grupurile care popularizează în anii ’60 ideea. Iar mai târziu aceasta este dusă mai departe de primul super-grup de rock progresiv Emerson, Lake & Palmer, numai pentru a imploda sub propria greutate, sau a fi distrus de meteoritul punk-rockului anilor ’70.
Cu toate acestea, trendul reapare periodic în majoritatea stilurilor muzicale. Country-ul îi are ca reprezentanți în anii ’80 pe Johnny Cash și Willie Nelson care formează The Highwaymen, iar muzica progresivă se bucură de grupul american Asia compus din vocalistul și basistul John Wetton de la King Crimson, chitaristul Steve Howe și clăparul Geoff Downes de la Yes și bateristul Carl Palmer din Emerson, Lake & Palmer. Grunge-ul anilor ’90 se lăudă cu membrii Soundgarden, Pearl Jam și Mother Love Bone adunați în Temple of the Dog, iar folk rockul iese în evidență cu The Travelling Wilburys, proiect compus din Bob Dylan, Roy Orbison, Tom Petty, Jeff Lynne și George Harrison.
Dintre toate genurile muzicale, însă, metalul este cel mai predispus să inspire super-grupuri cu nume ca Liquid Tension Experiment, Transatlantic, Sons of Apollo, The Tangent, O.R.k., Flying Colors, The Sea Within, A Perfect Circle, Avantasia și Ayreon. Membru nelipsit din majoritatea celor enumerate este, desigur, fostul toboșar al trupei Dream Theater, Mike Portnoy, și pe cât de “super” sună toate aceste proiecte la care a luat parte, îmi place să cred că Flying Colors este unul cu totul special: soft rock/ rock alternativ cu pop&elemente de progresiv, și deloc tipic lui Portnoy.
Pentru mine acest grup a răsărit când chiar mă întrebam dacă mai există viață după ultima descoperire live – Madrugada și a venit să-mi răspundă la două întrebări pe care mi le-am pus recent: Sunt vremurile super-grupurilor demult apuse & S-au terminat formațiile de rock alternativ? Din fericire, în 2008 producătorul Bill Evans s-a încăpățânat să pună capăt acestor teribile pronosticuri și i-a cooptat pe Steve Morse, Neal Morse, Dave LaRue, Mike Portnoy și Casey McPherson, alături de care a lansat trei materiale discografice: Flying Colors (2012), Second Nature (2014) și noul Third Degree.
Dacă ținem cont de statutul fiecărui membru și de materialele anterioare cu melodii precum Kayla, The Storm și Mask Machine, am putea spune că Flying Colors nu mai au nimic de dovedit și, cu toate acestea, după o pauză de 5 ani aceștia revin cu Third Degree. Albumul însumează toate ingredientele folosite până în prezent, sub aceeași umbrelă pop-rock comercială&accesibilă, dar care încearcă să impresioneze prin diverse stand out-uri. Un foarte bun exemplu este chiar The Loss Inside, piesa cu care debutează, care conține riff-uri groovy de stoner, pasaje jazzy cu solo-uri de orgă și un falset impresionant din partea vocalistului Casey McPherson, starul albumului.
The Loss Inside este un început modest&cumpătat și nicidecum nu pregătește pentru ceea ce va urma: un More flamboaiant, ce continuă soundul de heavy-pop, dar atrage și mai tare prin vocea ușor procesată a lui Casey și prin pasajul simfonic de la jumătatea melodiei. Acestea două, dar și interacțiunea chitară-clape amintesc de stilul inconfundabil Muse și de intepretările vocalistului Matt Bellamy. Versurile vorbesc despre durerile şi încercările vieții, iar odată cu Cadence albumul cade într-o notă mai melancolică&visătoare și pare să ia o întorsătură întunecată, ca mai apoi, pe Last Train Home, una mai dramatică.
Albumul este secționat la mijloc de această bucată muzicală epică care se îndreaptă spre partea prog a muzicii create de Flying Colors și încearcă să cuprindă totul: de la marea deschidere, breakdown-urile de tobă ale lui Portnoy, solourile lui Steve și Dave, pasajele de pe clape executate de Neal Morse, la solouri de sintetizator și bucata acustică din final. De asemenea, trecerea de la influențele super-grupului Asia la influențele Spock’s Beard, demonstrează încă o dată cât de puternic este instrumentalul piesei Last Train Home. Și, în ciuda acestui lucru, Casey nu face notă discordantă: își utilizează vocea de piept și încearcă chiar să se apropie de cea de operă. Cum spuneam, starul albumului.
Urmează favorita mea, You Are Not Alone, balada rock’n roll despre uraganul Harvey. Casey reușește să surprindă aici o combinație de putere, speranță și vulnerabilitate, totul pe fundalul unui aranjament atât de simplu&catchy. Tot pe modelul comercial merge și Love Letter, o melodie cu puternică inspirație Beatles, în care Casey, Neal și Mike preiau cu rândul partea vocală. Rezultatul e un clasic din start, pe care cu greu mi-l mai pot scoate din minte.
Third Degree se încheie cu Crawl, cea mai lungă melodie care vine să împresioneze cu 11 minute de pop simfonic cu cor și pian, în prima parte, urmat apoi de un instrumental progresiv cu riff-uri heavy. Învăluită în mister şi întuneric, Crawl face pentru ultima oară dovada că muzicieni ca Steve Morse, Neal Morse, Dave LaRue, Mike Portnoy și Casey McPherson, cu expertiză în alte genuri, pot să închege ceva atât de frumos, jucându-se cu simplitatea, cu popul&soft rockul.
Ziceam de Rendezvous Point că vibrează într-un mod ciudat, cum numai trupe precum The Rasmus&My chemical romance reuşeau prin anii 2004-2008, ei bine, și Flying Circus și Leprous la fel, mai nou. Iar dacă pe Rendezvous Point îi văd ca fiind vocea unei noi generaţii de prog metal, pe Flying Circus îi văd ca fiind vocea rockului progresiv modern.
But then the sky turned a bomb fire shade
And hit me like a gun
It passed with flying colors
There’s no flying over
Comentarii recente