ARTmania ziua a doua. De vreo doi-trei ani, trecerea de la prima seară de festival la a doua se face printr-o vizită la muzeu. Anul acesta am ales alături de grupul cu care am descălecat la Sibiu Complexul Muzeal Național ASTRA. Abonamentul sau acreditarea de festival a inclus și o vizită gratuită la acest obiectiv, nefiind prima dată când ARTmania se gândește și la aspecte conexe prestațiilor de pe scenă ale trupelor. A fost o ieșire care a picat excelent, mai ales că ne-am bucurat de spectaculoasele mori de vânt.

În plus, ne pregăteam sufletește de un line-up în care străluceau suedezii de la Opeth, norvegienii de la Madrugada și francezii de la Alcest. Deși nu-i ascultasem foarte mult, și slovacii de la Möbius se anunțau a fi de urmărit. Înainte de a trece la impresii pentru fiecare dintre cele patru seturi din a doua zi de festival și bănuind că ați parcurs deja prima zi prin intermediul textului Corinei, aș vrea să vin cu o opinie extrem de subiectivă.

ARTmania, festival și pentru 30+

Când ai deja 30 de ani și ai văzut ceva concerte (mai mici, mari, în România sau în străinătate, prog, post-rock, stoner și alte genuri de felul acesta), ARTmania reprezintă pariul câștigător. Două zile, aproximativ 8-9 ore de muzică înseamnă concentrația ideală de muzică, mai ales pentru un festival. Cealaltă variantă pe care o apreciez este un concert cu una maxim două trupe de deschidere.

Recent, o astfel de siutuație de tip win-win a fost spectacolul The Cure de la București, unde au deschis printre alții Editors și God is an Astronaut. Revenind la temă, nu mai funcționez cu festivaluri precum Rockstadt Extreme Fest (patru zile de la prânz până în noapte târziu) sau Posada Rock (unde în 2019 mă interesează maxim patru trupe, iar festivalul se întinde pe trei zile).

Cum ar putea deveni ARTmania chiar mai atractiv? Și aici nu e neapărat apanajul organizatorilor. O variantă de zbor București-Sibiu/Sibiu-București ar salva din oboseală pe care o acumulăm pe Valea Oltului sau pe traseele pe care alegem să venim la festival. Pentru că bucureștenii vin la ARTmania. Trecând peste acest aspect, să ne uităm puțin la cum a fost ziua a doua de festival la ARTmania, 27 iulie 2019.

Möbius, o prestație ca un antrenament

Fără a fi arogant sau rău-voitor, voi spune că trupa din Slovacia nu m-a convins foarte tare. Au fost numeroase elemente care m-au adus în punctul acesta. În primul rând, Möbius nu prea a avut legătură cu nimic din ce a urmat în ziua a doua de la ARTmania. Mai mult, mi s-a părut că am auzit o singură melodie în cele aproximativ 30-35 de minute de setlist (nu am găsit prea multe informații despre formație pe internet și nici setlist.fm nu m-a ajutat prea tare).  Nici măcar descrierea de pe site-ul Bandcamp nu a avut darul de a schimba lucrurile în mod semnificativ.

Loud duo playing instrumental doom/stoner/sludge music with the passion. Since MMX.

Sentimentul a fost acela că slovacii își acordau instrumentele într-o buclă continuă, încercând parcă la infinit descoperirea acordului care să producă diferența. Asemănător cu Banda lui Möbius, dar parcă mai aproape ar fi o comparație cu tenisul. Cei doi slovaci creează această atmosferă ternă, anostă, apăsătoare precum un jucător de tenis îți exersează aproape mașinal și obsesiv-compulsiv lovitura de rever cu o singură mână. Sau primul serviciu, dacă vreți ceva chiar mai puțin spectaculos.

Ca să sumarizez cele scrise mai sus, voi spune că slovacii care au deschis ziua a doua la ARTmania nu vor intra în playlistul meu de trupe ascultate în premieră la festivalurile la care am fost prezent. De-a lungul timpului, am adunat în acest spațiu destul de intim nume foarte interesante, iar ARTmania a fost și ea o sursă relevantă pentru playlistul respectiv. Arcane Roots, Distorted Harmony, Zeal & Ardor sunt doar câteva exemple.

Alcest – pe filiera Noir Désir?

alcest la artmania

Până la momentul ARTmania 2019, avusesem două întâlniri cu francezii, dintre care doar una a fost confirmată. Nu știu câți își mai aduc aminte de concertul cu defuncta trupă americană Agalloch din 2010, când Alcest au impresionat mulțimea adunată la Silver Church (loc ce o bună perioadă a găzduit parte din scena metal underground din Capitală).

A doua întâlnire a fost  n-a mai fost la ARTmania Bucharest Blast, un concept foarte fain, care trebuia să îi cuprindă în 2017 pe Anathema și pe Alcest. Francezii nu au mai ajuns la timp și nu au mai cântat. Am auzit de niște autografe foarte faine pe care le-au oferit fanilor (mâhniți) prin Parcul Carol într-o noapte călduță de octombrie.

Revenind la a doua zi de festival de la ARTmania, nu pot să nu remarc modul sofisticat în care Alcest și-a transformat forma de artă pe care o transpune pe scenă. E post-rock? Poate. E alternative? Nu aș zice neapărat nu. Au împrumutat ceva de la conaționalii lor, care au făcut legendă mai ales în anii ’90? Și mă refer aici la Noir Désir, cu ale lor hituri A ton etoil și Le vent nous portera. Aș tinde să spun că da, deși drumul Alcest e cu totul și cu totul altul. Este Alcest o trupă de prog?  Mai degrabă nu, desi vor fi destui care să mă contrazică.

Spectacolul parizienilor a fost ludic, dramatic, dar în același timp echilibrat, bine dozat și cu un sunet lucrat aproape de perfecțiune. Cel puțin așa s-a auzit & simțit & trăit de undeva din rândul al zecelea. Vom mai avea curând ocazia să povestim despre Alcest cu un invitat surpriză, într-un interviu inedit.

Madrugada, cel mai frumos cuvânt din lume

Povestea mea cu Madrugada începe undeva în 2013, când trupa deja se dizolvase. Dar nu acesta este aspectul revelator din istorisirea mea mai scurtă decât un tweet. I-am descoperit pe norvegieni într-o povestire inclusă într-o antologie de proză scurtă. Proza este scrisă de Mugur Grosu și se chema chiar Madrugada. Din acea proză am rămas cu mai multe lucruri:

  • Cu acest cuvânt, madrugada, pe care deseori l-am numit cuvântul meu preferat. Tradus și adaptat ar fi zori de zi, atât în spaniolă, cât și în portugheză;
  • Cu piesa What’s on your mind?, care a fost pentru multă vreme singura melodie pe care am ascultat-o din repertoriul norvegienilor.
  • Cu o amintire frumoasă despre Librăria Bastilia din București, care e posibil să fi fost cea mai faină librărie din București, cel puțin din cele pe care am apucat eu să le vizitez.

Întorcându-mă la ARTmania și la show-urile sale, pot spune că pentru mine Madrugada au reprezentat revelația de la Sibiu în 2019. Nu pentru că au cântat doar albumul Industrial Silence (celebrat la cei 20 de anișori ai săi), nu pentru costumul sclipicios cu care ne-a luat ochii și ne-a captivat Sivert Høyem, nu pentru vocea aceluiași protagonist, nu pentru că Madrugada & Sibiu formează un binom omogen (sau a perfect match, dacă ne-am lua după slangul de Tinder) și nici pentru soundul ireproșabil pe care l-ai fi găsit în orice colțișor de piață și cred că și la terasele sau hotelurile dimprejurul Pieței Mari.

Singurul motiv pentru care am făcut această afirmație este acela că mintea mea a fost golită în îmtregime pe toată durata orei cu Madrugada, nu m-am gândit nici măcar o secundă la cum sună toba, la ce piesă urmează sau la faptul că norvegienii au comunicat destul de puțin cu publicul. Dacă aș alege un singur cuvânt pentru show-ul Madrugada, aș spune fără să dubii Majesty. Asta chiar dacă cercul meu cu What’s on your mind? a rămas și acum neînchis. Dinpăcate piesa respectivă nu face parte de pe discul Industrial Silence.

Opeth – 2/1: show și stand-up

Festivalul ARTmania merita un final grandios, cum numai suedezii de la Opeth puteau să-l ofere. Îi văzusem deja la Râșnov cu doi ani în urmă și mă obișnuisem cu dinamica lui Mikael Åkerfeldt și cu modul în care comunică cu publicul. Cu un setlist asemănător celui de la Rockstadt 2017, Opeth a oferit din nou motive de bucurie fanilor săi, trecând prin piese precum Sorceress, Ghost of Perdition, Cusp of Eeternity, The Drapery Falls sau Deliverance.

Dimensiunii clean și dimensiunii growl din vocea lui Åkerfeldt i s-a adăugat (sau acum mi s-a părut mie mai pregnantă) accentul britanic folosit într-un fel de stand-up comedy pentru publicul de la Sibiu. Glumele au vizat în special trupa Dream Theater și mai ales pe John Petrucci, însă am aflat și despre cultul solistului pentru trupa britanică de NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal) Judas Priest.

La puțin timp după ce piața se golise, mi-am imaginat o seară de stand-up cu Mikael Åkerfeldt undeva într-un club din București. Tematica? Să fie efectiv scena prog rock și metal de astăzi. Nu ar fi rău să auzim într-o vineri seara niște glume din interior care să îi vizeze de exemplu pe Steven Wilson, pe cei de la Rush sau chiar pe Metallica, dacă extindem puțin teritoriul spre heavy-metal. Nu ai cum să nu iubești un accent britanic precum cel al lui Mikael. Pentru mine ar trebui probabil să urmeze un concert Opeth de sine stătător, poate chiar în turneul de promovare al viitorului disc, In Cauda Venenum. Încă un festival ar aduce poate un sentiment de meh.

Chiar dacă a fost de departe prestația mea favorită din festival, nu cred că aș fi la fel de entuziasmat dacă i-aș vedea la un nou festival în 2021 cu un setlist 80% identic cu cel de la Sibiu. Asta chiar dacă prestația Opeth de la Sibiu îi menține pe aceștia în panteonul meu prog contemporan, unde se mai regăsesc Dream Theater, Steven Wilson sau Riverside. Nu aș vrea să înșir acum laude peste laude membrilor Opeth, pentru că nici eu și nici ei nu căutăm asta în muzică. Sunt mai degrabă cu gândul la viitorul disc, de pe care am auzit deja câteva mostre. O mărturisire de final: încă visez ziua în care voi realiza un interviu cu Opeth.

La final, se cuvine să mulțumim ARTmania pentru încă un an în care rockul progresiv a strălucit în inima Transilvaniei. Ne vedem la Sibiu în 2020!

Andrei Zbîrnea

Andrei Zbîrnea

Andrei este uimit și captivat de Berceniul în care, atunci când nu scrie despre Prog, scrie poezie — a publicat 4 volume de autor și este membru PEN. Dacă nu-i la concert, sigur e pe vreun stadion unde joacă Borussia Dortmund, al cărei fan înrăit este, lucru reflectat și în scriitura lui.

Leave a Reply