Continuăm seria de Oldies but Goldies, cu republicarea cronicii concertului Dream Theater de la București, din 20 mai 2017. Textul este construit pe structura compoziției A Change of Seasons, de care am putut să ne bucurăm atunci. Textul acesta, publicat prima dată în Observator Cultural, a avut un rol micuț (cînd spun micuț, mă refer la ceva micronic) în sudarea fan-clubului românesc al Dream Theater din România.

Unul din colegii noștri, nu o să îi dau numele, a reușit să găsească revista în format print în Aeroportul Otopeni. E genul de gest care gîdilă orgoliul oricărui scriitor. Dar să ne bucurăm de text, pe care nu l-am citit deloc de la publicare, și pe care îl redau în continuare.

Intro

Am vrut să scriu o cronică de concert în care să existe un balans de alb rezonabil între obiectiv și subiectiv. Mi-ar fi plăcut să o pot pune pe hîrtie imediat ce spectacolul s-a încheiat, riscînd astfel să omit anumite aspecte, pe care doar o analiză ulterioară (de cele mai multe ori lucidă) o poate trata. Concertul Dream Theater de la București, al patrulea pe care americanii îl susțin în țara noastră (București 2002, București 2014, Cluj și București 2017), nu mi-a permis să las lucrurile la voia intimplării.

Deși construită într-o ramă extrem de precisă, povestea zilei DT în Capitală poate fi spusă în foarte multe variante, aceasta fiind doar una dintre ele. Jocul cu axa timpului îmi permite să rezum cele cîteva momente esențiale ale zilei de 20 mai 2017. Prima întîlnire offline a fan-clubului Dream Theater România, discuția extraordinară cu Jordan Rudess, clăparul formației, ploaia de dinainte de concert, clipele de așteptare din Arenele Române, concertul propriu-zis cu cele trei părti distincte și, nu în ultimul rind, șansa extraordinară de a-i cunoaște pe toți cei cinci membri Dream Theater la un after-show. Dar să le luăm pe rînd.

The Crimson Sunrise

În era Internetului, oamenii uniți de aceeași pasiune, în cazul de față formația de metal progresiv Dream Theater, își împărtășesc bucuria & sentimentele prin intermediul comunităților online (continuatoare ale vechilor forumuri), dar și prin abonarea la pagini construite pe cea mai populară platformă de socializare online, Facebook. Nu cu mult timp în urmă, am aflat de existența Dream Theater România, un grup ce însumează acum peste 250 de persoane. Aici se discută zilnic despre noutăți, chestiuni inedite, dar și despre albumele americanilor.

Grupul Facebook a a luat ființă în aprilie 2014, cu cîteva luni înainte de concertul susținut de band la Romexpo, show inclus în cadrul turneului Along the Ride. În cei trei ani de existență, grupul a fost animat de mai multe concursuri dotate cu premii, constînd în materiale promoționale cu trupa. Dream Theater România a fost recunoscut oficial de trupă în cadrul Dream Theater World în luna mai a anului 2017, aceasta fiind o uriașă gură de aer pentru comunitate.

sursa: .mountaincityrock.com

Privind în viitorul nu foarte îndepărtat, Cosmin, unul dintre pilonii principali ai proiectului, crede că efervescența ultimelor luni, premergătoare concertului de la București, va fi catalizatorul necesar pentru noi acțiuni. Coeziunea grupului ar putea crește prin întâlniri periodice la alte concerte de rock/metal progresiv ce se vor desfășura în București, totul construindu-se în siajul activității online zilnice. Grupul autohton a avut ca surse de inspirație pe cele omoloage din Belgia, Norvegia sau Franța, fan clubul internațional Dream Theater World numărînd acum aprope 20 de filiale pe tot globul.

Innocence

”Muzica metal a evoluat mult în ultimii 25 de ani și asta se datorează în mare parte modalităților diferite în care a fost pusă în valoare chitara, instrument care a devenit sinonim cu muzica rock. Arta cu toate formele sale evoluează și se schimbă”. Acesta e modul în care a început și s-a dezvoltat discuția dintre Jordan Rudess și grupul Dream Theater România, reuniți la primul eveniment al fan clubului, cu cîteva ore înainte de spectacolul de la Arenele Romane.

JR a vorbit, printre altele, și despre momentele de criză prin care trece America în acest moment, despre măsurile controversate pe care președintele Donald Trump le-a luat recent, cu un impact foarte puternic asupra activității comunității artistice din Statele Unite. Membrul Dream Theater a scos în evidență și faptul că se produce tot mai multă muzică progresivă la nivel global și aproape că sîntem inundați de acest curent, în care accesul la formele artistice este aproape instant, mulțumită accesului rapid la internet.

Cu toate acestea, a mai spus Rudess, este foarte dificil pentru un muzician independent să trăiască din arta sa în anul 2017.  În plus, pentru a susține efortul artiștilor, organistul oferă consultanță într-un proiect de afiliere, proiect care pune în legătură muzicieni din toată lumea. Platforma se numește ArtistCo (www.artistco.com) și simplifică modul în care artiștii sînt promovați.

În continuarea discuției, Jordan a oferit o informație prețioasă despre viitorul material discografic al Dream Theater, chiar dacă respectivul produs este foarte departe de a fi încheiat. “Nu veți avea parte de un album conceptual”, a afirmat acesta. La momentul actual scrierea pieselor și masterizarea lor în studio nu este o prioritate, trupa avînd încă de bifat segmentul asiatic, nord-american și australian al turneului Images, Words & Beyond.

Carpe Diem

Chiar și în secvența pe care am intitulat-o Carpe Diem, Vrăjitorul Jordanne-a propus un model atipic pentru industria rock. Rudess nu consumă alcool înainte de concert, băutura cea mai frecventă fiind cafeaua. La fel se întîmplă și cu ceilalți din Dream Theater.  “Avem de parcurs un spectacol foarte lung, un concert de aproape trei ore. Este foarte dificil să te concentrezi asupra notelor și asupra ritmurilor, iar un pahar de vin sau o sticlă de bere nu ar reprezenta cea mai bună idee pentru mine”. Mergând mai departe în discuția cu fanii, transformată între timp într-un veritabil Q & A, Jordan Rudess ne-a vorbit despre programul său foarte încărcat din această vară.

sursa: news.ro

“Vara este o perioadă în care trupa nu lucrează. Nici în iunie, nici în iulie și nici în august. În tot acest timp, susțin un workshop despre claviaturi (clape) și tehnologie. Este al doilea an în care îl organizez, se numește KeyFest. Este un program intensiv pentru organiști, durează o săptămînă și se desfășoară în New York. Mă gîndesc să extind acest concept și în alte zone geografice, cum ar fi Europa. Tot în această vară voi continua să scriu muzică, fapt ce m-a făcut să refuz o serie de colaborări inedite.” A urmat o discuție foarte interesantă despre proiectele muzicale ale lui Rudess, proiecte ce utilizează în ultima vreme tehnologia Apple.

Clăparul ne-a împărtășit că folosește două iPad-uri: unul pentru muzică și celălalt pentru partea vizuală, soft-ul reacționînd la sunetele vrăjitorului. În plus, chiar dacă se ocupă de toate aceste proiecte independente, Jordan vede Dream Theater ca pe un job full-time. În materie de piesă favorită din turneul actual, JR a ales fără echivoc Breaking All Illusions, un cîntec epic, melodic, intens și relevant pentru tot ceea a însemnat și înseamnă muzica Dream Theater.

În finalul interviului, vorbind despre impactul pe care îl are presa zilelor noastre, Jordan a afirmat faptul că lumea ar fi un loc mult mai bun fără bîrfe și speculații (blabbermouth în engleză). “Totul are legătură cu știrea falsă și cu obsesia de a fi corect din punct de vedere politic”, a încheiat acesta.

The Darkest of Winters

Și acum cîteva considerente despre concert. Americanii nu au dezamăgit nici de data aceasta în ceea ce privește punctualitatea. La ora 21:00, l-am zărit intrînd primul pe scena de la Arenele Române pe legendarul chitarist John Petrucci, urmat pe rînd de toți ceilalți patru: basistul John Myung, clăparul Jordan Rudess, toboșarul Mike Mangini și desigur solistul James Labrie. Prima oră de concert (poate au fost chiar 70 de minute) a fost dedicată unei selecții foarte atente din discografia Dream Theater (mai ales melodiile recente).

Am avut parte și de un omagiu adus de Myung lui Jaco Pastorius, muzicianul inclus încă din 1988 în Down Beat Jazz Hall of Fame. Bucata respectivă (Portrait of Tracy) nu este una foarte complicată, după cum aveam să aflu mai tîrziu chiar de la basist, însă reprezintă unul din acele lucruri pe care acesta dorește să le împartă cu pretențiosul public DT. Am putut asculta în aceasta oră și un pic Dark Eternal Night (Systematic Chaos, 2007), The Bigger Picture (Dream Theater, 2013), Hell’s Kitchen (Falling into Infinity, 1997), The Gift of Music și Our New World (Astonishing, 2016), Portrait of Tracy, As I Am (Train of Thought, 2003), Breaking All Illusions (A Dramatic Turn of Events, 2011).

Încălzirea pentru Images and Words a fost un adevărat succes: sonorizare impecabilă, un Labrie în formă bună, o comunicare armonioasă între tobe (accentul Mangini se simte din ce în ce mai bine după șapte ani de cînd s-a alăturat trupei) și bass, și nu în ultimul rînd cele două mașinării sclipitoare, Rudess și Petrucci.

Alegerea cu precădere a pieselor noi pentru această primă secvența a fost un contrapunct la părțile a două și a treia ale spectacolului, care ne-au dus cu 25 și respectiv 23 de ani în urmă. Lipsa lui Mike Portnoy s-a simțit doar în ansamblul de backing-vocals, unde Petrucci și Labrie s-au descurcat onorabil. Cortina a fost lăsată timp de 20 de minute pentru pregătirea spectacolului principal.  

Another World

Fiecare decadă are albumele sale de vîrf. Vorbim desigur despre ultimii 50-55 de ani, cînd fenomenul rock s-a născut și a luat avans în fața celorlalte muzici așa-zis ușoare. Nu voi face o distincție între subgenuri și nu voi ezita să fiu subiectiv atunci cînd voi menționa acele albume care au făcut diferența. Și pentru ca exercițiul să fie șmai dificil și mai limitativ, voi numi un singur album pentru fiecare perioadă.

Pentru anii ˈ60 m-am oprit la Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band de la Beatles, anii ˈ70 ne-au dat Dark Side of the Moon (Pink Floyd), în timp ce anii ˈ80 au savoarea de metal & poveste tipică britanicilor de la Iron Maiden (Powerslave, 1984). În fine, ajungînd la anii ˈ90, Dream Theater ne-au oferit nu unul ci două mostre de evoluție muzicală în manieră progresivă: Images and Words (1992) și Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory (1999).

Și, pentru a încheia această acoladă, voi spune doar că prog-ul a evoluat și în anii 2000, cînd Tool a lansat al treilea album, intitulat Lateralus (2001), încă un pas relevant în economia sugbenului metalic. Revenind la concertul din 20 mai de la Arenele Române, lucrurile au decurs din ce în ce mai bine cu cît ne apropiam de episodul Images and Words.

Americanii și-au făcut intrarea cu Happy New Year 1992-Intro Tape, o parte retrospectivă a muzicii lansate în 1992, bucată prezentată sub forma unui potpuriu de radio. S-au putut auzi Pearl Jam, The Cure, Nirvana, Red Hot Chilli Peppers, U2, Metallica sau Alice în Chains. A urmat Pull Me Under, piesă cu care Dream Theater ajungea la MTV în anul lansării. Efervescent, puternic, epic sînt doar cîteva dintre epitete pe care le pot asocia prestației în cele peste opt minute.

sursa: Iconcert.ro

A urmat în ordinea de pe disc balada Another Day, cîntec ce a reprezentat primul meu contact cu muzica americanilor din Boston. Take the Time, melodia care mi-a deschis ochii în zonă progresivă, a reprezentat punctul culminant pentru mine, orice cuvinte fiind de prisos. Surrounded, un intermezzo bine meritat pentru organul progresist al fiecăruia dintre cei aproape 2.000 de spectatori, dar și o dovadă de măiestrie marca James Labrie. Metropolis—Part I: The Miracle and the Sleeper a dozat (dacă mai era nevoie) echilibrul între tehnică și sentiment, echilibru blamat adesea de contestatarii DT. Under a Glass Moon poate fi considerat, cel puțin în acest concert, teza de disertație pe care tobarul Mike Mangini o dă în trupă, teză pe care o trece cu nota maximă.

Despre tandemul Petrucci-Rudess se pot spune iar vorbe mari nu doar pe acest cîntec, ci în întreg conglomeratul artistic. Wait for Sleep, a doua respirație a albumului, a fost însoțită de un moment Chris Cornell, muzician dispărut prematur în luna mai a acestui an. Ultima secvență a albumului, Learning to Live, o melodie cu versuri de John Myung, m-a trecut prin toate stările posibile: de la admirație la contemplare, de la bucurie la tristețe. Piesa mai fusese cîntată la București în 2002, Dream Theater alegînd să închidă spectacolul de atunci cu acest cîntec.

 The Inevitable Summer

Dacă ar fi să mă situez doar într-un din sferele din A Change of Seasons, aceea ar fi cu siguranță The Inevitable Summer. E locul în care magicianul Jordan Rudess își pune amprenta personală pentru ca melodia să atingă desăvîrșirea, cu toate că nu a participat la scrierea efectivă a acestui proiect. Partea a treia a show-ului de la București a fost dedicată acestui minunat construct, construct ce a fost inițial inclus între piesele pentru Images and Words. Din păcate, la vremea respectivă, casa de discuri nu a considerat oportună includerea sa pe album.

sursa: louder sound

De aceea, Dream Theater au lansat A Change of Season în 1995, ca un proiect de sine stătător. Despre prestația de la București în acest interval e foarte dificil să vorbim altfel decît în termeni laudativi. James Labrie a sunat aproape ca pe CD, Rudess și Petrucci au întins coarda exact cît a fost nevoie, Myung a fost clasicul metronom, în timp ce Mike Mangini s-a integrat perfect haosului/ echilibrului sistematic. Pentru un începător în ale muzicii progresive, A Change a Seasons este un material de colecție, un aspect pe care nu are voie să îl neglijeze.

The Crimson Sunset

Cînd credeam că am atins nivelul maxim de crimson, universul a ținut să mă surprindă din nou. Am fost unul dintre cei opt norocoși care au s-au întîlnit cu Dream Theater în backstage, moment care nu ar fi fost posibil fără suportul organizatorilor din fan clubul românesc. Cele aproape 30 de minute petrecute cu John Myung (el a spart gheața), James Labrie (a folosit timpul în mod eficient pentru fotografii și autografe), Jordan Rudess, Mike Mangini și John Petrucci (cei trei au apărut simultan în încăpere) au fost un amalgam de sentimente.

Pe de o parte au fost cuvintele de admirație pentru munca și pentru talentul extraordinar al fiecăruia, pe de altă parte a apărut și uluiala că băieții stăteau încă în picioare după mai bine de trei ore de spectacol. Nu voi traduce în cuvinte magia din backstage, ci voi alege varianta mai ușoară, nişte versuri. Ziua DT poate fi rezumată astfel: I’ll always remember/Those were the best of times/A lifetime together/I’ll never forget (The Best of Times-Dream Theater).

Acest material nu putea exista în forma finală fără ajutorul prietenilor din fan clubul  Dream Theater România: Sabina Abrudian, Corina Grasu, Cosmin Hănulescu și Vasile „DT” Marin. Vă mulțumesc tuturor!  

Leave a Reply