jordan rudess 2019 wired for madness un album foarte bun
Photo credits: Jerry LoFaro

Întotdeauna m-a atras ideea de album solo al unui artist care face parte dintr-o trupă. Mi-a plăcut să văd prelungirea ideilor unui instrumentist sau solist dincolo de rolul pe care îl primește în partitura formației din care face parte. Unii dintre acești muzicieni au dat capodopere în experimentele lor, alții au clacat în stil mare, dar niciodată nu am urmărit performanța sau virtuozitatea artistului solo, ci mai degrabă modalitatea de a decupa & amplifica pasaje care d-abia se vedeau cu ochiul liber în construcția albumelor realizate cu bandurile lor.

Un voyeur de albume solo

În continuare voi enumera câteva asemenea albume pe care le-am ascultat în aproape 20 de ani, timp în care am gravitat între heavy-metal, power-metal, gothic-metal, jazz clasic & contemporan, doom-metal, prog-rock, rock clasic, prog-metal, stoner, post-rock, space rock, acid-rock, sludge-rock, Mozart, Beethoven, Bach, Stravinski, Rahmaninov, Pink Floyd, John Coltrane, Miles Davis, Janis Jopin, Amy Winehouse, Nick Cave etc.

Și deși nu am epuizat niciodată muzica trupelor pe care le-am devorat de la sfârșitul anilor ’90 și până azi, mi-a plăcut să fiu voyeur la spectacolul albumelor lui Syd Barrett (de exemplu compilația din 1988, Opel, a avut un impact semnificativ asupra mea, chiar dacă nu este unul din acele albume definitorii pentru fenomenul rock din secolul al XX-lea), lui David Gilmour și Roger Waters (nu puteam să nu mă înfrupt din tot ce respiră un aer dark side of the moon).

Nu i-am uitat nici pe membrii Dream Theater (albumul Suspended Animation al lui John Petrucci din 2005 deschide o acoladă specială pentru mine, dincolo de sinapsele care mă leagă de parcursul Dream Theater). Și nu voi lua în calcul proiectul Liquid Tension Experiment, care e în sine un capitol separat, dar voi aminti două albume semnate de Jordan Rudess (Rhythm of Time din 2004 și cel mai recent material, Wired for Madness, despre care vom vorbi pe larg mai jos) și unul din cele patru proiecte solo ale lui James LaBrie, Elements of Persuasion (lansat tot în 2005, ca și discul lui Petrucci).

Mai recent, albume solo foarte mișto am ascultat de la Lunatic Soul (refugiul acustic al polonezului Mariusz Duda de la Riverside), Steven Wilson (da, până la segregarea/desprinderea afectivă de Porcupine Tree, l-am privit pe Stevie ca pe un lup singuratic pe scena prog) și Daniel Cavanagh de la Anathema cu sublimul album Monochrome (2017). Chiar dacă nu le-am menționat, pe lista extinsă nu pot lipsi albume mai vechi (sau foarte vechi) și mai noi de la Peter Gabriel (ex. Genesis), Steve Hackett (ex. Genesis), Peter Hammill (ex Van der Graaf Generator) sau Freddie Mercury (Queen).

Cum arată carierele solo din perspectiva audiofilului/modalități de sortare

Nu urmează o analiză academică/științifică sau sociolgică. Sunt doar niște observații pe care le-am făcut (cu privire la albume și cariere solo) din perspectiva ascultătorului foarte pasionat.

cariere solo rock progresiv

Categoria progresului – eu sunt mai rapid, voi mă țineți pe loc

Cred că aici se încadrează cel mai bine Steven Wilson, despre care s-a spus și se știa că era eminența cenușie la Porcupine Tree, trupă care, conform spuselor muzicianului, nu se va mai reuni vreodată. Tot la categoria progresului s-ar putea încadra și hiatusurile repetate din trupa Van der Graaf Generator, avându-l în prim plan pe solistul și chitaristul Peter Hammill. Atât primul, cât și al doilea au oferit materiale discografice remarcabile în carierele solo, unele chiar mai bune decât cele realizate cu formațiile care i-au adus în prim plan pe scena europeană.

Categoria geniului neînțeles care nu reușește pe cont propriu

Aici lista poate fi extrem de lungă, însă mă gândesc în principal la două nume care au însemnat enorm pentru istoria secolului al XX-lea, nu doar pentru istoria muzicii. Freddie Mercury și Syd Barrett nu au confirmat niciodată departe de cuiburile Pink Floyd și Queen, diferența între cei doi fiind că Farrokh Bulsara a beneficiat de o întoarcere în rândurile formației care l-a transformat în star. Cumva l-aș include aici și pe Robert Plant, solistul Led Zeppelin, dar ar fi destul de nedrept. Asta chiar dacă forța Led Zep a dispărut o dată cu moartea toboșarului John Bonham în 1980.

Categoria trupa-i trupă, cariera solo e carieră solo

Această a treia categorie ține mai mult de o abordare mai modernă, în care muzicienii profesioniști (unii dintre ei, chiar și din branșa de rock sau metal progresiv) reușesc să trăiască din muzică. Sistematizarea carierei unei trupe, realizarea de planuri în ceea ce privește munca de studio vs. munca de turnee internaționale, existența unui calendar agreat care funcționează ca un MUST, pot crea și anumite breșe (perioade libere sau momente moarte) în care fiecare membru decide pentru sine.

Unii vor sta cu familia, alții vor alege să fie creativi în alte direcții artistice (nu mă pot abține să nu fac gluma cu Lars Ulrich și interesul acestuia pentru arta vizuală), iar alții vor găsi variante prin care să pună pe hârtie alte proiecte muzicale (solo sau cu alți artiști). Și cum muzica (spre deosebire de sport) este mai degrabă un loc al incluziunii și reuniunii, fanii se pot bucura și de trupă, dar și de proiectele solo ale membrilor componenți.

Astfel, în această categorie îi avem ca reprezentanți de bază pe Mariusz Duda cu Lunatic Soul (un proiect de anduranță, mai degrabă folk, în care nu există chitară electrică), pe Daniel Tompkins (cunoscut mai ales pentru prestația din formația TesseracT, dar și din proiecte precum Skyharbour sau White Moth Black Butterfly), care va lansa pimul album solo, Castles, anul acesta, dar și pe Jordan Rudess, care a lansat recent albumul Wired for Madness (22 aprilie, Music Theory Recordings).

Am putea avea și o a patra proiecție de carieră solo, însă spațiul ar fi limitat pentru cele 87 de trupe ale lui Mike Portnoy. Fără a avea pretenția de a fi exhaustivi cu această așezare în sertarele șifonierului prog, cred că a venit timpul să aplicăm metodologia ProgNotes discului vrăjitorului prog.

Wired for Madness – Jordan Rudess (1)

Am încercat să scriu despre albumul lui JR fără să mă uit prea mult la sfîrșitul culegerii de probleme, după rezultatele corespunzătoare. Pentru cine nu știe, există un manual de descifrare a cablării pentru nebunie oferit însuși de creator. Am tras puțin cu ochiul pe acolo, însă nu am vrut să râmân decât cu ideea principală din spatele conceptului. Wired for Madness înseamnă călătoria unui personaj care se află într-o stare de declin atât mintal, cât și fizic.

wired for madness 2019 jordan rudess

Photo credits: Jerry LoFaro

Acesta ia decizia de a deveni parțial robot pentru a ieși din starea respectivă de cădere. Procedura este una experimentală, astfel că riscurile sunt semnificative, iar efectele secundare necunoscute. Peisajul sonic proiectat de Vrăjitorul Rudess folosește la maximum această intrigă. Să o luăm bucată cu bucată pentru a construi puzzle-ul.

Bring it on (1.1) populează încă de la început peisajul cu vocea lui Jordan Rudess. “We can improve the quality of life by using advanced computer technology. Once transitioned, the human mind is left to explore deeper consciousness. We rewire the brain and traverse an infinite universe. A network of billions of neurons waiting to be realized”.  Mesajul este unul care pare să vină în întâmpinarea Inteligenței Artificiale, păstrând totuși convenția ficțiunii. Aerul acestei prime părți din concept este unul fresh, dar în același timp și funky.

Dezvăluirea și dezlănțuirea lucrează încă de la început, iar fibra și clusterul DT (deși nu foarte la vedere) rămân de neatins. De asemenea, pe finalul piesei, Jordan umblă puțin la cutia cu surprize, punând în scenă un big-band jazz cablat, dar și o trecere prin istoria muzicii secolului al XX-lea,  numai de el strunită. În călătorie i se alătură și camaradul său de arme, John Petrucci.

Out of Body (1.2) e ca o scenă de teleportare din Star Trek, pe care o vedeam la televizor în anii ’90. Era cu adevărat spectaculoasă și asta nu din cauză că nu aveam prea multe opțiuni pentru micul ecran. Out of Body e momentul în care personajul (folosim cheia de interpretare pe care Rudess ne-a oferit-o) decide să devină parțial robot.

Mai mult, avem de a face cu fratele mai nebun și mai heavy al primului cântec. Ceea ce este cu adevărat spectaculos este faptul că Jordan Rudess reușește să miniaturizeze munca sa de la Dream Theater într-o capsulă minusculă ce se încarcă la priză. În experimentul acesta este cooptat și chitaristul de la Dream Theater.

Lost Control (1.3) e prima pauză de respirație. Lost Control mixează pe platane procesul de meditație cu senzația circului/carnavalului care sosește în oraș. Ne întâlnim din nou cu vorbele înțelepte ale magicianului: “In a haze I’ve lost control of all that I believe. What is real a flash of memories”. Alegerea cablării parțiale va f o decizie asumată la finalul capitolului întâi.

Wired for Madness – Jordan Rudess (2)

După intrarea în universul Wired for Madness, poposim în sala motoarelor, în nucleul principal al discului, început prin bucata de tranziție (numai 30 de secunde) numită Entering Delirium (2.1) Spre deosebire de primul tronson al conceptului, aici mistica joacă un rol mai pronunțat.

The Other Side (2.2) reprezintă picăturile de atropină, care nu și-au făcut întru totul efectul și care dilată pupila muzicală, trăgând de coardă la maximum. Tot aici toba alunecă într-o zonă vidată, care este înconjurată de o sârmă ghimpată (firele lui Rudess), care însă nu cauzează plăgi ascultătorului.

Cosmic Chaos (2.3) e piesa mea favorită de pe acest album și pentru că aduce cu sine clipa în care Jordan Rudess se așază pe un scaun în mijlocul muzeului de artă contemporană al orașului. E o cameră destinată creativității vizitatorilor, pe care, de cele mai multe ori, o acaparează copiii de școală primară și de gimnaziu. Aceasta nu este o problemă pentru Vrăjitorul Jordan.

El se apucă să confecționeze forme ciudate folosind ustensilele pe care le găsește la fața locului. Lipici, foarfecă, plastilină și acuarele sunt toate la dispoziția procesului de cablare asumată. Nu poți să nu te întrebi dacă Wired for Madness nu înseamnă de fapt Jordan for Madness.

Melodia Angels in the Sky (2.4) se simte ca o adiere în vânt a unor plete aterizate direct de la un concert glam din 1985 (poate chiar KISS) într-un prezent electric și cablat. Variantele wireless nu sunt acceptate în convenția albumului. Și în această secțiune suntem norocoșii martori ai unor mostre de virtuozitate, atât pe clapă, cât și pe voce.

I’ll be waiting (2.5) o aduce în scenă pe solista trupei rusești iamthemorning (prog, acustic), Marjana Semkina. E încă un punct de trecere (vamal) dintre realitatea asumată la nivel social și contra-realitatea (ca să nu îi spunem virtualitatea) cablat-asumată.

Human Kaleidoscope (2.6) funcționează când ca o oglindă neagră (vezi serialul celor de la Netflix), când ca o oglindă de coafor sau barber-shop. Ritmul jocului de oglinzi este susținut (și aici am tras din nou cu ochiul la notițele lui Jordan) de un mix perfect asezonat între Dream Theater și Liquid Tension Experiment (cred că piesa asta e și în playlist-ul lui Mike Portnoy).

Infinite Overdose (2.7) sau discrepanța dintre gravitatea procesului de robotizare a personajului nostru anonim și vocea îngerului plutitor (aceeași Marjana Semkina) se transformă într-o ecuație pe care o rezolvă colegul de trupă al lui Jordan, James LaBrie. Și dacă am căutat o cheie de decriptare, atunci am găsit-o în versurile rostite de solistul Dream Theater: “I’m a human kaleidoscope pushing the envelope-FREE.’’

Jordan Rudess dincolo de cablaje/wireless

Galeria invitaților de marcă nu se oprește la colegii de trupă, ci continua pe piesa Off the Ground cu nimeni altul decât Guthrie Govan (ex Steven Wilson, The Aristocrats), prezent cu un solo amețitor. Cu ajutorul lui, Jordan își duce mecanismul cablat deasupra oricărei forme de cunoaștere. Civilizația și umanitatea devin doar niște convenții la nivel social.

Drop Twist funcționează ca o ghicitoare pentru ascultătorul pasiona(n)t de Wired for Madness. De unde vin influențele pare întrebarea de pe buzele tuturor. Și de data asta nu am tras cu ochiul în foaia de examen a lui Jordan.

Pink Floyd?

Gentle Giant?

Mahavishnu Orchestra?

Sau poate un provizorat în afara canonului prog traditional?

Perpetual Shine e alunecarea asumată în improvizație/jam, etapă fără de care The Prog Wizard nu poate concepe un material discografic nou. Personajul/Jordan și-a aceptat statutul parțial de android și își desfășoară existența în consecință (rămânem în convenția ficțională). Practic, am ajuns în punctul în care personajul semi-cablat nu mai are nicio teamă în a se arunca în apă fără colac sau vestă de salvare.

wred for madness 2019

Photo credits: Jerry LoFaro

Just Can’t Win poate reprezenta petrecerea pentru nou-veniții în lumea electrică și electronică. Și ca să fie și mai prog dpdv al formulei alese, petrecerea răcanilor este una blues la care participă cel mai popular copil din curtea școlii, Joe Bonamassa. Jordan Rudess, ca unic deținător al albumului Wired to Madness, a invitat la cină exact pe cine a vrut. Chiar dacă nu am vorbit în prima parte a textului, un album solo e și un exercițiu de gâdilare a orgoliului, un act narcisic în ultimă instanță.

Just for Today este balada de pe Wired for Madness, retragerea fiecăruia dintre noi din fața luminii reflectoarelor. Fie că vorbim de scene mari (săli de concerte) sau scene mai mici (o sală de ședință, după ce ai prezentat un raport în powerpoint), nevoia de singurătate de I need my space își spune cuvântul. E și cazul penultimei piese de pe albumul lansat în aprilie 2019.

Why I Dream – Ultima strigare;

  • Nu funcționează ca o explicație;
  • Nu e o încheiere;
  •  Nu e o formulă atribuită unui magician;
  • Lasă extrem de mult spațiu și timp (nu are legătură cu cel mai recent material discografic DT) pentru ascultător.

Nu vreau să anticipez, dar albumul Wired for Madness va fi inclus în multe topuri ale deceniului ce se încheie la finele lui 2019. Cablare asumată/caleidoscop uman? Ce se poate spune mai mult?

Leave a Reply