wasteland IOM 2018

 

Înainte de a vorbi despre albumul pe care Riverside l-au lansat în 28 septembrie (2018), album intitulat Wasteland și produs de Mystic Production, va trebui să facem o scurtă trecere prin ce înseamnă rockul și mai ales ce înseamnă metalul progresiv în 2018. Inspirat de dialogul cu Asemic, pe care îl voi publica curând, am creionat câteva idei.

Există voci pe piața de prog (muzicieni, jurnaliști, manageri, organizatori de festivaluri) ,care observă tot mai mult transformarea fenomenului de rock și metal progresiv (nu e cazul pieței românești) într-o industrie ce tinde spre mecanic și spre plastic. Acele trupe din zona așa-numită djent sau trupele din metalcore care migrează spre metalul progresiv (cel puțin la nivel declarativ) au intrat în siajul albumului lansat la fiecare doi ani de zile. În era Youtube-ului și în momentul în care aproape orice informație este disponibilă oricui are curiozitatea să o caute, lucrurile încep să se dezvolte din prima parte a copilăriei.

Nu se mai miră nimeni când vede un copil de 9 ani din Paraguay sau din Hong Kong, care bate la tobe piese foarte grele de la Meshuggah sau pasaje din Mike Portnoy. Și ăsta ar fi un avantaj extraordinar al globalizării internetului. Totuși nu putem nega sau anula obsesia de a face profit din orice, inclusiv din forme de artă necomercială. Deși nu am testat neapărat din perspectiva SEO, cred că anumite trupe, cu buget de marketing generos pentru zona de prog, au început să se promoveze în zona digitală mai mult decât o făceau acum 8-10 ani.

Progul în era marketingului digital

Dacă trupele care au deja 25-35 de ani în spate trăiesc de pe urma turneelor anuale (vorbim despre Dream Theater, Opeth, Steven Wilson, Queensrÿche), cele din valul apărut acum 10-15 ani nu au un fan base care să le permită independența financiară și dedicare 100%. Astfel, membrii unei trupe (tier II sau III) vor fi nevoiți să facă compromisuri și rabat de la calitate de la un punct încolo, punct ce înseamnă de fapt renunțarea la jobul 9-18 și dedicarea timpului în construirea brand-ului trupei.

Nu va fi vorba doar de a compune și de a performa pe scenă. Se prea poate ca toboșarul să fie nevoit să răspundă pe pagina pe Facebook unui mesaj venit din partea unui fan-club din Chile. Sau, pentru da un avânt zonei de merch, același toboșar va fi ieși după concert la poze și la autografe cu fanii. Pentru că într-un oraș ca București, un pachet precum meet & greet poate fi dificil de promovat și vândut.

Despre trupele cu aproape 40 de ani de carieră și chiar mai mult lucrurile stau diferit, popularitatea lor transcende prezentul amenințător. Desigur că cel mai bun exemplu din zona prog îl reprezintă Pink Floyd, cu compontentele încă active Roger Waters și Dave Gilmour. Și ne mai rămân trupele foarte noi (în prog 3 ani este foarte puțin pentru niște artiști aflați la prima experiență în acest subgen muzical), despre care nu cred că e cazul să vorbim acum.

Pentru a ajunge în sfârșit la albumul celor de la Riverside (al șaptelea din palmaresul trupei), voi spune doar că Riverside e una dintre acele puține trupe apărute în preajma anului 2000 sau mai târziu și care deși țin pasul cu viteza pieței nu au renunțat la propria voce, la (auto)cunoaștere și la (auto)chestionarea temelor ce îi macină .

În această galerie selectă i-am mai inclus (totul e foarte subiectiv desigur) pe Leprous, pe Haken, pe The Pineapple Thief și chiar pe Sólstafir (chiar dacă ei nu se consideră făcând parte din mișcarea prog și au apărut încă din 1995, totuși cu un prim material lansat în 2002). Căile urmate de aceste trupe sunt foarte bine conturate, stilul este recognoscibil, singurul risc pe care ar trebui să-l ia în calcul inclusiv Riverside (dar mai ales Haken și Leprous) se referă la evitarea nisipurilor mișcătoare ale manierismului. Atât Malina (2017), cât și Affinity (2016) sunt albume deschizătoare de drum în tot ce va însemna progul în următorii ani.

Wasteland (2018)

The Day After, piesa cu care debutează acest album pare un ecou rostit de la un capăt la celălalt al tunelului de vocea inconfundabilă a lui Mariusz Duda. Nu anunță nimic, nu lasă loc de așteptări în niciun fel, e doar o chemare sau o voce pe care o auzi și de care nu mai scapi, instalându-se pentru mult timp pe retină. E, dacă vreți, ca alarma soneriei de la telefonul mobil, dar e o alarmă pe care o lași să curgă neîntrerupt, fără a folosi funcția snooze.

Microuniversul piesei pare izolat, fiind o cutie neagră care nu comunică nici cu ce a fost înainte și nici cu ce urmează. Poate fi o primă indicație că moda albumelor conceptuale se pregătește de o vacanță prelungită. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Pe poziția lăsată liberă de The Day After, recunoaștem primele acorduri care ne spun ‘’da, ai nimerit bine, acesta e un album realizat de Riverside’’. Începutul piesei ne aduce aminte de universul în care chitara lui Piotr Grudziński făcea legea. Dacă ar fi să aleg albumul în care mă transpune piesa Acid Rain cu siguranță voi spune că ne-am întors în 2009.

Anno Domini High Definition (ADHD), albumul lansat acum 9 ani, e o dovadă vie că rockul progresiv poate să fie cum vrea el să fie. În cazul materialului amintit, vorbim de un sound electro care adastă în mașina timpului pentru a se contopi cu progul din 1973. Acid Rain putea fi a șasea bucată din puzzle-ul pentagonal ADHD.

Dacă piesa anterioară mixa energia electrică cu sound-ul YES, Genesis sau Camel, Vale of Tears este o dovadă că Mariusz Duda și colegii săi știu să redea în manieră proprie chiar și heavy-metal, păstrînd totuși cadența unui refren care echilibrează chakrele. Pentru un fan adevărat de prog (metal sau rock), Vale of Tears poate fi ringtone-ul perfect în 2018. Versurile din refren sunt de o poeticitate rară în era Instagram-ului. Wading through the desert/ I am wading through the desert To the promised land/You burned to the ground. Riverside dovedește că te poți folosi de lirism și de simplitate chiar și în viteza cu care ne desfășurăm viețile astăzi în marile aglomerări urbane.

Guardian Angel e pauza aceea binemeritată când lăsăm telefonul din mână și când am putea să ascultăm muzica în format fizic sau în cadrul unui concert în aer liber. Guardian Angel este opusul tehnologiei, este versiunea organică a fiecăruia dintre noi. O piesă eminamente acustică, cum de altfel sunt multe dintre pasajele de pe acest disc. Rolul asumat de Riverside, acela de a nu aduce un înlocuitor permanent pentru chitaristul decedat în 2016, este unul foarte curajos. O serie de muzicieni foarte buni au interpretat părțile de solo, inclusiv pentru Guardian Angel. Maciej Meller (veche cunoștință a lui Duda) realizează solo-ul acestei piese și tot el va însoți trupa în turneul ce începe în octombrie 2018.

Lament, al treilea single de Wasteland, este o formă de căutare a modului în care ar putea să sune rockul progresiv zece ani de acum înainte. Nu se poate renunța la pasajele lirice, nu se poate renunța la solo-urile de chitară, nu se poate renunța la căutarea propriei voci și nu tot fenomenul va fi cuprins de febra (deloc) djent(ilă). Probabil că aceasta va fi piesa preferată de pe album pentru majoritatea fanilor Riverside veniți pe filiera Pink Floyd->Porcupine Tree->Steven Wilson ->Anathema. Pentru fanii zonelor mai heavy rămâne desigur Vale of Tears, pe care polonezii au și promovat-o destul de mult în ultimele săptămâni.

Și pentru că trupa încearcă tot timpul să ne zăpăcească, plimbându-ne cu montaigne-rousse-ul prin întreaga discografie, am ajuns și la piesele mai lungi, #aleapentruprogăriadevărați. The Struggle For Survival pare un mix excelent între clasicizantul album Shrine of New Generation Slaves (2013) și bucăți #nuneapăratprog din anii ’70.

O referință la îndemână ar fi poate un Black Sabbath foarte heavy, iar una mai puțin cunoscută ar fi reprezentată de Atomic Rooster (un destul de prog din UK, care nu a prins promoția și coronițele King Crimson, Floyd, Gentle Giants sau Van der Graaf Generator).

Pe lângă toate acestea, piesa Struggle For Survival are și o latură dark și spooky ce se reflectă în vocalizele lui Mariusz Duda de la finalul cântecului. Această piesă comunică cel mai bine cu vidul isntalat la început de The Day After. Deși îmi este foarte greu să aleg o favorită, voi merge deocamdată cu această melodie progresistă și progresivă.

River Down Below comunică și ea la rândul ei cu Guardian Angel și cu Lament. Acest triumvirat, pe care l-am putea eticheta drept baladesc, pare construit în memoria lui Piotr Grudziński, chitarist senzațional, plecat atât de curând dintre noi. Personal cred că a șaptea piesă de pe album ar putea fi oricând parte a coloanei sonore într-un film regizat de Lars von Trier sau, de ce nu, chiar de David Lynch. Apropierea muzicală dintre Riverside pe de o parte și Steven Wilson pe de altă parte, mă face să revin asupra abordării pe care o aveam acum patru sau cinci ani și să aduc anumite modificări. Într-un context mai larg, vorbeam de albumul Shrine of New Generation Slaves ca de un bun corespondent al Dream Theater-ului în Est. Acum tot pentru presă și tot pentru click-bait îl voi numi pe Mariusz Duda fratele mai mic, mai experimental & polonez al lui Steven Wilson.

Ping pong-ul liric/heavy continuă și în a opta piesă, a doua cea mai lungă de pe album. Aici pare că sunetul (a se citi fantoma) chitării lui Piotr ne învăluie cel mai mult. Părțile electro sunt și ele la datorie mulțumită lui Michał Łapaj, iar toba lui Piotr Kozieradzki nu stă nici ea locului. Experimentul e total, experimentul e perfect, experimentul e cinematic, de suspans și o ia pe aleile neluminate de la periferia orașului. Mariusz Duda se joacă cu mintea ascultătorului, dându-i totuși o lanternă cu baterii încărcate sau măcar (că tot vorbeam de plasticul progului de azi) o aplicație de mobil – surogat de lanternă. Acesta este Wasteland-ul Riverside, care vine la 96 de ani de la lansarea Wasteland-ului poetului american T.S. Eliot.

The Night Before e liniștea de care avem nevoie pentru a ieși din lumea Riverside și a ne pregăti de călătoria viitoare, oricare ar fi aceasta. Vocea lui Mariusz se aude din nou în tunel, dar, de data aceasta, sunetul rămâne intrinsec, nu mai străpunge pereții. Riverside nu au revoluționat prog-metalul și nici prog-rockul din simplul motiv că nu și-au propus niciodată asta. Totuși, au reușit ceva încă și mai puternic. Să ne scoată pentru 50 de minute de pe Instagram. Dincolo de mecanic, dincolo de plastic.   

Riverside – Wasteland  (2018), Inside Out Music 

Andrei Zbîrnea

Andrei Zbîrnea

Andrei este uimit și captivat de Berceniul în care, atunci când nu scrie despre Prog, scrie poezie — a publicat 4 volume de autor și este membru PEN. Dacă nu-i la concert, sigur e pe vreun stadion unde joacă Borussia Dortmund, al cărei fan înrăit este, lucru reflectat și în scriitura lui.

Leave a Reply